D`ale sufletului

De-ar fi să vii …

De-ar fi să vii… aș crede că visez…  E mult de când tu ai plecat de lâng-a inimii bătaie, poate a fost vina mea, poate a ta… E întuneric pe strada mea și n-am curaj să înaintez. Orbecăi ca un orb cu pași mici de teamă să nu dau de vreo denivelare a asfaltului presărat și așa cu prea multe denivelări. Și sunt singură. Da, căci tu ca un laș te-ai retras și-ai fugit când știai că încep să vreau a vedea lumea prin alți ochi. 4 la număr. Poate nu-i o cifră tocmai frumoasă. Când veneam cu 4 acasă de la școală începea un adevărat dialog sau mai bine zis monolog din partea mamei.

Și totuși 4 e cifra ideală pentru mine. O cifră colțuroasă, deloc rotundă. Așa cum ești tu. Ai putea fi 4-ul meu. Ești la fel de colțuros. Mă doare câteodată când mă lovesc de colțurile tale și tu știi asta dar probabil îți place. Îți place să îmi auzi sufletul cum se vaită. Ca o mâță prinsă într-o cursă. Sau suntem 2 de 2. Grațioși dar împreună formăm un colțuros de 4.  Citește mai mult…

D`ale sufletului

De demult …

Am avut parte de o copilărie adevărată, o copilărie pe care nu o regret, în care am făcut prostii, m-am jucat, am profitat de fiecare clipă. Poate că nu am profitat pentru că așa am vrut eu, ci pentru că nu aveam alte alternative sau nu-mi stătea mintea mea de copil nebun la alte lucruri decât la joacă. Cui îi trebuia calculator când aveam câmpuri întregi de alergat, câmpuri cu lanuri de porumb din care șterpeleam „în gașcă” știuleți de porumb, pe care îi ascundeam în poală și-apoi fugeam cât ne țineau picioarele până jos, să nu ne vadă bătrânii, aproape de gârlă, printre lăstărișul neatins de mâna omului. Băieții se ocupau de făcutul focului  în timp ce noi, fetele, fugeam acasă să luăm și câțiva cartofi pentru copt. Tot pe modul hoțește ca nu cumva să ne vadă ai casei și să ne oprească la masă, ori să ne mai certe că „umblăm toată ziua flandura”. Citește mai mult…