SuperBlog

Amintiri neplăcute din vremea când eram rudolphiță

Amintiri neplăcute din vremea când eram rudolphiță

Mă tot gândesc ce norocoși sunt adolescenții de astăzi! Adică, pe bune, ei chiar sunt mult mai liberi, mult mai dezinvolți, parcă sunt mult mai preocupați de aspectul lor, de imaginea pe care o lasă celor din jur. Mă uit la soră-mea și sincer vă spun cred că e Narcis întruchipat. De-ai lăsa-o 2 ore în fața oglinzii și tot acolo ai găsi-o când te-oi întoarce. E obsedată de-a dreptul de cum îi stă părul, de firul ăla de zici că face conexiunea între Pământ și Marte, de cum are fața astăzi (de parcă n-ar fi mereu aceeași), de măști de față – pentru hidratare, pentru puncte negre, pentru nu mai știu ce. Mă surprinde faptul că după ce i-am făcut cadou kitul Gerovital Stop Acneea mai renunțat la ritualurile cu diverse legume și buruieni pe care și le întindea pe față. Pentru că părea cu adevărat o mare fană a acestora. Kitul conține un gel spumant purifiant, o mască  purificatoare, benzi de curățare a punctelor negre, o  cremă-gel sebum control, o cremă ultra-activă și o cremă CC matifiantă. 

Și știți, parcă sunt invidioasă puțin pe situație. Adică pe vremea mea (sună de parcă aș avea vreo optzeci de ani), nu știam noi de asemenea produse eficiente. create special pentru probleme specifice vârstei. Copilă fiind, nu am avut cu adevărat o piele frumoasă. Nici acum nu o am, deși mi-ar fi plăcut să am un ten fin și luminos. Am avut întotdeauna probleme cu acneea. La un moment dat parcă mă obișnuisem cu ea, făcea parte din mine. Era ceva fără de care nu mă puteam imagina. Cel mai tare însă mă enervau punctele negre. Erau un stres. Dacă aș fi avut nișe benzi de curățare a punctelor negre, aș fi scăpat de tot chinul provocat de mama care mă teroriza cu storsul lor.

Îmi amintesc și acum o experiență pe care n-am s-o uit prea curând, pentru că niște poze nu mă lasă. Eram clasa a 10-a și urma să primim diploma de 10 clase, pentru care știți și voi, este nevoie să ducem fotografie. Numai că eu nu aveam fotografie, așa că trebuia să merg la un studio foto. Toate bune și frumoase până în dimineața cu pricina. Cine s-a trezit cu un nas mare și roșu din cauza unui coș care s-a hotârât să iasă fix atunci și fix în vârful nasului? Ă, cine credeți? Exaaaact. Parcă mă transformasem peste noapte în Rudolph. Deși tind să cred că l-aș fi întrecut la mărimea nasului. Am crezut că intru în pământ. M-am gândit la toate variantele: să mă prefac bolnavă și să nu mai plec la școală, să mi-l stroc, deși era în zadar, nu s-ar fi dezumflat sub nicio formă într-un timp așa scurt, să-l acopăr (nicio șansă la cât de mare era), dar pozele nu puteau aștepta, pentru că am avut proasta inspirație să mă las pe ultima zi.

Și vă mai spun ceva: oamenii sunt niște actori minunați. Un astfel de actor priceput a fost și tipul din spatele aparatului foto, pentru că mimica lui nu l-a trădat absolut  deloc. Niciun rânjet, nici măcar o secundă de scăpare. M-am ales cu șase pozici minunate, cu Rudolph. Ba chiar mi-am pus în gând să mă-ntâlnesc cu Moș Crăciun, ca să-i cer renului un autograf pe ele. Nu vă mai spun că la școală aveam impresia că toți colegii se holbează la mine și nasul meu, iar când m-am întors acasă, am ales ultimul scaun din autobuz, să fiu sigură că nu mă văd prea mulți.

Ca prin minune dumnezească a doua zi îmi recăpătasem nasul, dar deja era prea târziu, pentru că pe diplomă am ieșit rudolphiță, iar celelalte fotografii au ajuns unde le era locul: la coșul de gunoi. Cât despre invidia mea încă rămâne valabilă, poate dacă foloseam și eu produse Farmec, alta era povestea mea cu tenul. Oricum nu vă temeți, dar din dar se face rai, ceea ce înseamnă că împărțim kitul surorește.

 

articol scris pentru SuperBlog 2017

 

Un Comentariu

Lasă un răspuns