D`ale sufletului

Astăzi n-am chef să fiu nicicum

Astăzi n-am chef să fiu nicicum

Astăzi n-am chef să fiu nicicum. După ce mi s-a stricat magia de după Paște cu o trezire la realitate (de Paște am visat da, am visat frumos, am visat tihnă și pace, familie, iubire și câte și mai câte) acum iaca nu-i destul și a început a ninge. Și-mi ninge pe bietele flori din ghiveci pe care le-am scos de la începutul lunii afară și-mi ninge pe bieții patrupezi ce tremură pe scări și-mi ninge pe alei de vise învăluite-n amintiri. Și nu am chef decât să ridic un deget din pătură ca să văd cât de cald mai e în cameră și să mai deschid un ochi că doar m-o izbi o rază de soare prin fereastra înnorată.

Astăzi n-am chef decât să fiu un om bolnav. Unu care vrea o cafea la pat, care vrea mângâiat pe frunte și  luat în brațe ca să audă mai bine povești de demult. Poate că ăsta e un om răsfățat, că ăla bolnav vrea ceai, nu cafea. Aham. Așa-i. Și totuși vreau să mi se despacheteze sentimente, să mi se expună pe tavă și să-mi aleg ce-mi convine. Ca la târg, când ai roșiile puse pe tarabă și-ți alegi ce vrei. Și eu să zic de ăsta nu am chef acum, asta o vreau pentru mâine și asta pentru totdeauna. Ce minunat ar fi!

Apoi să pocnesc din degete și îndată să apară anotimpuri femei, cu roade și curcubee, sănii și ghiocei împletite-n păr – râuri și lanuri de grâu cu maci și albăstrele. Să mă poarte prin munți și văi, prin livezi și pe cărări, prin păduri și albii, iar eu să mă hrănesc cu toate. Verdele câmpului prunc să-mi coloreze irișii, albastrul azur să-mi învăluie părul iar pielea să-mi fie curcubeu. Aș fi ca o iluzie trecătoare, ca o boare de primăvară cu rochie -nflorată și tril de păsărele.

Astăzi n-am chef, dar cheful nu știe că e astăzi. Mohorât și fără vlagă, întunecat și plângător e cerul. Poate că i-a fost prea dor de un Paște ca odinioară, cu zumzete și coji de ouă pe Poieniță, cu copii ciocnind și strigând sâc sâc, al meu e mai tare! Mi-amintesc că într-un an am mâncat vreo 8 ouă, toate la poartă, după ce mai intram în casă, mai furam câte unul ca să mai dăm cioca și cu prietenii care abia atunci ieșeau afară. Nu mi-a fost rău, n-am avut nimic, doar am mai strâns o amintire într-un buzunar pe care îl mai deschid câteodată. Poate că plâng alții, acolo sus sau poate că am plâns noi, fiecare în al său suflet în noapte de Înviere, iar lacrimile noastre s-au strâns ș-acum cad toate….

 

8 Comentarii

  1. aurelia09albatros

    Uneori, am și eu o astfel de stare… 🙂
    Dar îmi scot penelul sufletului și răscolesc tot ce este mai frumos în jur, admirând, iubind, desenând, scriind…și-mi trece! O zi de miercuri frumoasă!

    Răspunde

Lasă un răspuns