Întâmplări

Bretonel, (pur)Cica și doi negri mititei

iepuri orfaniAstăzi vreau să vă spun o poveste, puțin tristă, mai mult neagră decât roză (nu, nu e pleonasm ce am zis până acum, o să vedeți de ce), o poveste despre fragilitate, dragoste, poate neîndemânare, poate … Încă se scrie această poveste și cu toate că mi-aș dori să fie lungă, se pare că cineva insistă cu punctul. Dacă l-aș întâlni pe cineva-ul ăsta i-aș spune că e atât de crud și nemilos, dar totodată l-aș strânge în brațe. Sună contradictoriu, este, dar e mai bine. Sunt egoistă când spun că e mai bine. Mă gândesc la mine, la noi și la data trecută.

Cu alte cuvinte, astăzi (încă) se (mai) scrie povestea celor patru suflețele. Și ce bine ar fi de ar rămâne tot atâtea personaje de acum încolo! Până azi noapte erau 11, până ieri noapte 12. Spuneam într-un articol zilele astea că au rămas în grija noastră, după ce le-a murit mama, 12 iepurași mititei, de numai 3 zile. Astăzi fac 6. Erau așa de micuți și de fragili când i-am luat din puf, încât îmi era frică să nu îi strâng prea tare în palmă. Le simțeam și le vedeam inimioara cum bate, de parcă era acolo, aproape să iasă. Erau hidoși, le stătea pielea numai cute- cutișoare și nu era nici urmă de blăniță. Urechiușele aproape că le stăteau lipite de cap și abia se distingea forma ochilor lipiți. Cei albi erau patru la număr și erau rozi (de aici „mai mult neagră decât roză” din prima frază). Chiar erau de-a dreptul ciudăței așa, fără puf, fără ochi, dar cu pielea rozalie și cutată. Restul au fost negri, fără semne distinctive, chestie logică, din moment ce erau numai piele și os. 

Astăzi au rămas trei șobolănei și un purcel. Așa le spunem. Li s-au mai dezvoltat urechiușele, s-au lățit cei doi dințișori din față și le-a crescut unghiile foarte rău odată cu lăbuțele din spate. Mai important e că au început să aibe blăniță și să îi putem distinge. Rozaliul și-a căpătat numele de (pur)Cica, considerând că e musai să fie fată, iar dintre cei trei, doar unul și-a găsit numele de Bretonel datorită unui zvâc de păr alb în  creștet. Ceilalți doi încă se aseamănă prea tare.

Cum e să ai grijă de cineva atât de mic și firav? Ca dracu, vă spun eu! Nu știi dacă îi e foame, dacă s-a săturat, dacă le e bine la temperatura care e în cameră, dacă le place laptele, dacă e prea rece, prea cald, prea nu știu cum. Dacă măcar plângeau și ei ca bebelușii știai că trebuie să le faci ceva. Și le făceai. Dar nu, nici măcar asta nu fac. Doar se cuibăresc în palmă, se zvârcolesc când simt picăturile de lapte în gură și caută să sugă. Nu stau nici un pic și trebuie înfășurați în ceva  atunci când sunt hrăniți pentru că dau din lăbuțe într-una și lovesc seringa.

Soră-mea aseară, în timp ce înfășura într-o bucățică de material pe unul dintre ei și se tot chinuia să-i prindă înuntru lăbuțele pentru că și le tot scotea, se oprește un moment, oftează, respiră lung și zice: Dacă nu stai cuminte, te fac sărmăluță și te mănânc! Și ne punem pe un râs isteric … Astea-s momentele nasoale. Alea în care te amuzi pe seama lor,  îi ții în palmă, îi privești cum după ce sunt hrăniți tu îi lași în pat și în loc să doarmă încep să zumzăie, să se rostogolească de colo colo până ajung lână tine și se cuibăresc la căldură. Probabil căldura corpului îi atrage, altfel nu-mi explic. Abia își pot ține echilibrul, mersul lor e unul haotic, trei căzături, cinci rostogoliri, încă doi pași făcuți. Și după ce începi să te atașezi de ei vezi cum încep să moară. Și tare nasol e. Deja de ăștia patru ne-am atașat. Dacă le-am făcut botezul, e clar că gata, suntem prieteni!

Las mai jos o galerie de fotografii, încă de când erau toți, cei 12! Click pe miniaturi, pentru mărire!

10 Comentarii

  1. Ce sa spun? Imi sunt atat de dragi animalutele, incat as face orice doar sa nu vad niciunul suferind. Din pacate in viata nu mereu putem face tot ce ne dorim. Si asta doare al naibii de tare! Le tin pumnii, sa razbeasca, sa va faca fericite cu topaiturile lor!

    Răspunde

Lasă un răspuns