D`ale sufletului

Cea mai soră dintre sore (pardon, surori)

Nu știu cum să încep, scriu și sterg și tot așa. Mai bine nu mai încep că și așa vă plictisesc. Să știți că sunteți liberi să mă contraziceți 😀 Ce vreau să vă spun e că pe mine mă bântuie o chestie care m-a marcat tare tare în copilărie. Uneori mai visez noaptea că sunt copil,
am vreo 4-5 ani și mă uit prin gard la alți copii cum se joacă afară. Adică la poartă. Nu visez des, dar când o fac mă trezesc plângând. Nu vă grăbiți să sunați la protecția copilului, că sechestrată nu am fost. Părinții se jucau cu mine, ohooo și încă cât. Dar afară erau alți copii, mai mari decât mine, care traversau strada singuri, alergau, iar eu eram singură pentru că nu aveam voie la poartă decât însoțită. Și obișnuiam să mă uit la ei prin gard când mama făcea mâncare și nu avea timp să iasă cu mine. Repet, nu vreau să înțelegeți că am fost o nefericită, dar asta m-a marcat profund.

Tocmai din această cauză când am aflat c-o să am o surioară, deși aveam deja 8 ani mi-am ieșit din piele de bucurie. Țin minte că atunci când a venit cu ea acasă nu mă mai săturam să îi ating piciorușele pufoase și grăsane (avea 4 kg). Nu mi-a mai trebuit nici afară, nici nimic. Mai târziu, când a mai crescut o luam după mine pe unde mergeam. Eu, că voiam, nu mă obliga nimeni. Numai că nu prea îmi dădea mama voie să merg chiar pe oriunde cu ea, că era destul de mică. Așa că aveam o condiție: atâta timp cât nu sunteți pe nicio uliță, câmp și vă pot vedea dacă ies la poartă e bine. 

Dacă v-am pierdut pe drum să mă iertați. La fel și dacă v-am plictisit, dar ce vreau defapt să vă spun acum urmează :)). Mă mai apucă așa curiozitatea și aș avea o întrebare. Sunt o soră bună oare?  Sau măcar am fost? Defapt ce înseamnă soră bună?  Adică… Las că vedeți voi.

situația 1. Eram în ziua de Paște pe la poartă cu alți prieteni. Voiam să facem „picnic” pe o poieniță unde ne petreceam și ne-am petrecut mare parte din copilărie. Având copilul după mine, care era de vreo 2 ani, nu puteam să merg împreună cu prietenii pentru că nu respectam condiția aia de mai sus. Plecaseră toți, eu eram hotărâtă să mă duc acasă s-0 las pe soră-mea ca să mă întorc la picnic. Numai că mi-a venit mie geniala idee să n-o mai duc acasă, că mai bat drumul până acolo, las că n-o muri nimeni dacă o iau cu mine. Ne găsește ea mama. Și cobor juma de uliță să mă duc pe poieniță. Nu am înțeles ce se întâmpla, știu că i-am văzut pe toți fugind spre drum și strigând să ne întoarcem și să o luam la fugă.  În spatele lor alerga un ditamai calul, pe care aveam să aflu mai târziu că l-au enervat, aruncând cu pietre în el. Calul o luase la goană, era împiedicat, dar tot putea alerga destul de repejor. Ce nu mai știu e cum s-a făcut că toți parcă intraseră în pământ, pentru că numai noi două mai rămăsesem în bătaia calului. Ca să alerg până acasă îmi era greu, mai ales că..ce viteză să aibă un copil la 2 ani? Am luat-o la fugă spre casa mătuși-mii. Țipam și fugeam. Pe soră-mea mai mult o târam după mine până am luat-o pe după mijloc și am ridicat-o în aer ca să pot să alerg mai repede, pentru că animalul se tot ținea după noi. S-a văitat ea de picioare c-o dor, dar măcar nu am lăsat-o în urmă 😀

Din ziua aia nu vreau să mai văd cai. De ce nu oi fi dus-o eu acasă atunci?

situația 2. Era vremea când se difuza pe Antena 1 (parcă) Secretul Mariei. Și normal că mă uitam, deși aveam vreo 12 ani. Țin minte că începea la ora 4 după-amiaza. Ai mei fuseseră schimbul 1, adică pe la 15:45 au ajuns acasă. Și fix cu 10 minute înainte de începerea filmului m-au trimis la magazin să cumpăr pâine. Probabil dacă nu făceam nazuri ca să mă fofilesc cumva, ajungeam la magazin și înapoi acasă tocmai la timp. Dar n-a fost așa. Soră-mea a început să orăcăie că vrea să vină și ea, pe mine mă enerva că se mișca încet și din nou mi-a venit o idee strălucită: hai să alergăm. Nu știu dacă a făcut 10 pași când s-a împiedicat și-a căzut cu genunchiul într-o sârmă care i-a și străpuns pielea și a rămas înțepenită acolo. Ce Dumnezeu îi fac eu acum? Mă omoară dac-o duc așa acasă, dar nici eu nu trag de chestia aia. Țin și acum minte cum am luat-o și-am dus-o pe sus acasă și plângea de ieșise juma de sat. Nu știu ce i-au făcut, că eu o și zbughisem la magazin. Nu mi-a mai trebuit niciun serial când m-am întors …

situația 3. De data asta avea vreo 6 ani. Probabil s-au aliniat astrele în așa fel încât tot eu să fiu oaia neagră. Ea era în pat, eu m-am ridicat în picioare (în pat) să cobor, adică să cobor sărind mai bine spus. La primul pas am călcat-o pe mână, adică pe degetul mare și s-a strâmbat. Nu soră-mea, ci deștu. În călcătura mea i-am sucit degetul. Am luat-o în brațe și m-am dus la tata (că doar el era acasă) care mai să leșine când i-a văzut strâmbătura. L-am văzut cum se face pe rând alb, verde, roșu. Apoi a devenit grena. Ce să-i fac eu ? Nu pun eu mâna pe degetul ăla! Trage, domne, îndreaptă-l, nu vezi că plânge de durere?  La cum îl cunosc pe tata cred că -a înghițit de câteva ori în sec până și-a făcut curaj și i-a pus degetul la loc. Cert e cu după, s-a oprit și plânsul.

Bătaie nu am luat, doar niște mustrări. Dar alea au trecut repede! :))

Ă, ia spuneți, a ajuns cineva până la finalul postării? :))

 

37 Comentarii

  1. Eu am ajuns. M-au trecut fiorii în cele trei situaţii, mai ales în aia cu calul că şi eu am o traumă cu un cal nărăvaş deşi nu eu am fost victimă.
    Tot cred că ai fost şi eşti o soră bună. Că tot copil erai şi tu şi sigur nu le-ai făcut intenţionat. Dar sora ta e bine acum, nu? 😀 😛

    Răspunde
  2. Pana la capat.Si cred ca esti o sora buna.Eu i-am prins fratelui meu mana in lantul de la bicicleta.Si i-am spart capul surori mele mai mici cu dinti.Totul din greseala.Asta nu m-a facut o sora rea.II iubeam atunci,ii iubesc si acum.Dar mai gresim.

    Răspunde
  3. M-ai făcut să-mi pun aceeași întrebare. Situație:
    Soră-mea avea doar câteva luni și plângea mult, iar mama m-a pus să o leagăn. Grăbit să o adorm cât mai repede și să merg la joacă, am hâțâit-o atât de tare încât am aruncat-o din leagăn. Și astăzi îmi reproșează asta, că i-a povestit mama.

    Răspunde
    1. Lasă că face bine aruncatu din leagăn :)) Numai oamenii care nu au fost aruncați din leagăn în pruncie se aruncă azi cu parașuta, cred că vor să compenseze :)) Glumesc 😀 E bine că îți reproșează, înseamnă că vă aveți unul pe altul 🙂

      Răspunde
  4. Citit pana la capat si amuzat.Eu nu am frati / surori, dar din cele scrise de tine ai fost un copil normal.Iar faptul ca exista o diferenta intre voi , destul de mare, si tu totusi o carai peste tot dupa tine ma face sa te admir si mai mult ! 🙂

    Răspunde

Lasă un răspuns