Întâmplări

Cei mai buni cartofi prăjiți

Cei mai buni cartofi prăjiți

Mi-am amintit zilele trecute de cea mai bună porție de cartofi prăjiți pe care am mâncat-o vreodată. Nu știu cum tocmai la asta m-am gândit, se întâmplă în ultima vreme să mă taie niște gânduri fulgerătoare așa, de câteva secunde, care să-mi amintească de diverse chestii. O fi de la vârstă, nu știu.

Ei bine se făcea că eram în anul 1 de facultate, respectiv anul 1 de stat la cămin. Etajul 2.  Într-o seară venisem cu colegă-mea după o tură de șopinguială destul de obositoare (pentru mine). Urcăm treptele într-un mare stil de mai să trezim tot căminul, cu o mătură-ntr-o mână și vreo 2-3 pungi în celaltă (eu), un mop cu-a lui găleată și alte 2-3 pungi (ea), cu râsete dolofane și multă voie bună, când constatăm cu stupoare că am obosit. Un pic nefiresc, având în vedere că băteam drumul ăla de câteva ori pe zi. Ne ciondănim puțin pe tema cine să cotrobăie prin geantă după cheie, dar ies victorioasă eu. Adică ea trebuia să scoată obiectul magic, să descuie, ca apoi să ne aruncăm dându-ne sufletul pe saltelele destul de moi și numai bune de odihnă.

Învârte cheie. Nicio reacție. Încearcă din nou. Aceeași neclintire. Ne dăm un pas în spate și citim numărul de pe ușă. Mare, auriu, mai mai să strige după noi: 317. Asta înseamnă că suntem la etajul 3. Ne uităm în jur, se pare că nu ne-a sesizat nimeni. Facem cale-ntoarsă cât ai zice pește. Râdem. Ce proaste suntem, d-aia obosisem noi urcând. Și totuși de ce să obosim? N-am urcat decât un etaj în plus.

– Și totuși fată, așa am ajuns? Să obosim așa de repede? Trebuie să facem ceva, ce Dumnezeu, așa ceva e imposibil!, îmi zice în timp ce aranja cumpărăturile.

– Era de la bagaje tu. Păi oricine ar obosi cu atâtea plase. Nici măcar nu mai simțeam mâna. Și-n plus noi mai și râdeam, nu știi că asta mai taie din putere..? încerc eu să găsesc o explicație logică.

– Siiigur. Auzi, mi-a venit o idee. Afară e încă destul de bine de alergat. Vorbim mâine și cu G. și poate ieșim pe teren seara.

O idee mai minunată nu se putea găsi. A doua seară echipate frumos, ca să ne creadă cine ne-o vedea, însoțite de G. (cealaltă colegă de cameră) ne prezentăm pe terenul de lângă cămin. Dăm o tură ușoră, de încălzire, cu muuulte pauze și gâfâieli, că doar așa am văzut noi că se face pe la ăi` mai pricepuți. Apoi mărim ritmul și începem să ne pierdem una pe alta pe traseu, ca să ajungem la concluzia că pentru azi e suficient. Arătam de parcă am fi venit din război, unde întreaga bătălie noi am purtat-o.

Urcăm treptele  ținându-ne de balustradă, fără chef de râs și fără vlagă.

– Alergatul ăsta m-a obosit îngrozitor, zice A. deschizând frigiderul.

– Păi ce faci fată? Acum te pui să mănânci?, o întreb râzând. Păi înseamnă că am alergat degeaba.

– Auziți, mi s-a făcut o poftă de cartofi prăjiți de mor. Ce ziceți?, ne întreabă A. închizând ușa frigiderului, semn că nimic de acolo nu-i făcea cu ochiul.

În 2 minute deja era mobilizare totală. Reșoul era în priză, tigaia la încins, A. curăța cartofii, eu îi tăiam, iar G. plecase să cumpere bere cu lămâie. Ceasul bătea aproape de miezul nopții iar pe holul căminului triumfa mirosul de cartofi prăjiți. Și ca să fie plăcerea și mai mare lângă ei mai curățasem și câțiva căței de usturoi, că parcă prea îmi făcuse A. poftă. Cu burțile pline, ne-am întins pe pat și ne-am liniștit la gândul că meritam și noi o masă copioasă după cât alergasem.

 

8 Comentarii

Lasă un răspuns