Cărți

Cronica păsării-arc ~ Haruki Murakami

Cronica păsării-arc ~ Haruki Murakami
Și totuși, așa pasăre-arc fără voce cum eram, m-am decis să zbor pe cerul însorit al verii, lucru care s-a dovedit a fi destul de simplu. Odată ajuns sus, nu-mi rămânea decât să dau din aripi în unghiul dorit, pentru a regla direcția și altitudinea. Trupul meu a deprins măiestria într-o clipă și m-a trimis în zbor, fără niciun efort, oriunde doream. Am privit lumea din punctul de vedere al păsării-arc. Când mă săturam de zburat, poposeam pe-o creangă și priveam pe frunzele verzi acoperișurile și drumurile […] Din păcate însă, nu-mi puteam vedea propriul meu trup. Asta pentru că nu o văzusem niciodată pe pasărea arc și nu știam cum trebuie să arate.

An aparitie: 2014
Autor: Haruki Murakami
Categoria: Literatura Universala
Editie: Necartonata
Editura: POLIROM
Format: 180X106
Nr. pagini: 816

Atrag atenția că nici de data aceasta nu vreau să fac recenzie. Cred că nu voi face niciodată așa ceva, pentru că nu îmi plac recenziile.

Am ajuns la această carte prin intermediul prietenului meu, care mi-a dăruit-o acum vreun an. Fiind prinsă cu alte treburi abia zilele trecute am reușit să ajung la ea. Sinceră sa fiu mi s-a părut de la început cam dubioasă. Nu am mai citit nimic de acest autor, coperta simplă cu o pasăre care îmi amintește de păsările acelea din copilărie, care aveau o cheiță pe care o învârteam și totodată de mecanismul ceasurilor, parcă introduce cumva misterul.

Nu vreau să dezvălui decât două personaje și foarte puțin din acțiune: Toru Okada și Kumiko. Nici începutul nu e la fel de banal cum poate suntem obișnuiți, misterele încep odată cu prima pagină. Sunt atât de multe pe parcursul cărții încât ajungi să te întrebi, la fel ca și Toru: Eu cine sunt?

Spuneam că vreau să dezvolt „numa oleacă” acțiunea, mi se pare incorect față de cei ce nu au citit, așa că nu pot decât să spun că dispariția motanului îl face pe Toru să intre în contact cu tot felul de personaje bizare, care poposesc în roman cu câte o poveste. Aceste povești ori încâlcesc și mai tare firul narativ și sporesc misterul ori mai fac posibilă lămurirea anumitor secvențe – însă aproape niciodată nu rezolvă un mister. Coborârea eroului în fântână (parcă suna-a Harap Alb, nu?) declanșează alunecarea spre (în) sine, ieșirea din banalitatea vieții obișnuite.

Personajele care tot apar pe parcursul cărții stau la baza real-iluzoriu. Mi s-a părut destul de ciudat faptul că Toru avea unele vise cu două surori bizare, vise care păreau a fi convocate chiar de ele, pentru că atunci când Toru le spunea că le-a visat acestea cunoșteau deja detaliile.

În ciuda dimensiunilor cărții se citește ușor și repede, pentru că tot timpul își dorești să afli ce-o să mai fie. Din punctul meu de vedere este cam singura carte care m-a blocat, adică nu mă puteam gândi absolut deloc ce se mai poate întâmpla mai departe. Mi-a părut rău că s-a terminat pentru că am împărțit sentimentele de stranietate, singurătate și iubire cu Toru și chiar mă ofticam că nu pot dezlega misterele.

Țin neapărat să precizez că am avut și coșmaruri după ce am citit de două ori pasajul în care era prezentată jupuirea unui om de viu 😀 Asta așa, ca să îmi imaginez mai bine. Dar nu vă speriați! Nu e despre asta cartea! Din contră, are de toate, chiar și secvențe erotice!

Finalul m-a surprins, dar asta e puțin spus, pentru că totul m-a surprins!

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns