SuperBlog

Cum să strici o poză de grup. Sau pe toate.

Știți momentele alea în care te uiți peste poze vechi sau mai puțin vechi și-ți trece prin cap gândul care mai tot timpul apare după un anumit interval de timp: ce-o fi fost în capul meu să îmi aranjez așa părul? sau ce mi-o fi plăcut mie la rochia aia, că acum nici nu vreau s-o mai văd! sau ce zi proastă trebuie să fi avut dacă m-am îmbrăcat în halul ăla!  Chestiile astea apar inevitabil pentru că odată cu trecerea timpului ne schimbăm și gusturile vestimentare, abordăm altele și câte și mai câte.

Cam așa stă treaba și la mine. Trecând printre sutele de poze pe care le avem, am ales să mi le reamintesc fix pe cele de la festivitatea de absolvire, când eu, convinsă fiind că pozele vor fi făcute doar în robă și cu tichia pe cap, m-am îmbrăcat extraordinar de comod: o pereche de jeanși și o cămașă. Și nu orice cămașă, ci una înflorată, că să fiu sigură că mă fac remarcată și că m-ar fi văzut chiar  și Neil Armstrong de pe lună. Surpriza a venit când fotograful ne-a așezat la poză, deși nu ne veniseră încă robele (da, am ales o firmă cu servicii de tot rahatul, dar asta aveam să aflăm în ziua festivității). Băieții pe treptele de sus (frumoși, unii la costum, alții cât de cât elegant îmbrăcați – cu toate că mai erau vreo 2-3 rătăciți ca mine, dar ce să vezi, abia s-au văzut în poză de acolo din spate), fetele cele mai înalte să meargă în spate, iar cele mici de înălțime haideți în față, răsună vocea fotografului. Doamne, ce ghinion pe cei 162 de centimetri ai mei. Speram totuși la un rândul doi, măcar să mă văd doar de la brâu în sus. N-a fost să fie, așa că m-am ales cu premiul întâi  rândul întâi, în bătaia blițului, fix la jumătate, de-a dreapta și de-a stânga mea aliniindu-se elegante, câte 5 colege îmbrăcate-n rochie. Cred că i s-a părut interesantă simetria, de ne-a așezat așa.

Atunci nu mi s-a părut chiar că aș fi în plus sau ruptă din altă ecuație, dar acum știu sigur că nici obligată nu m-aș mai îmbrăca așa dacă aș mai avea o festivitate. Au început să-mi placă rochiile elegante mai mult decât oricând. La fel cum cizmele au luat locul încălțărilor comode de tip sport. Prefer oricând o rochie în defavoarea jeanșilor. Mi-ar fi plăcut să-mi treacă prin cap să port o rochiță mulată, confecționată din tricot neted, cu un decolteu rotund și decent și mânecă scurtă. Îmi place tare mult modelul și parcă se mulează perfect pe gustul și personalitatea mea. În picioare nu aș mai purta pantofii negri din catifea (slavă domnului că nu m-am dus în teneși), ci aș alege o pereche de botine cu toc  gros, din piele naturală. Combinația dintre cele două mi se pare că mă reprezintă. Ca accesorii, nu aș alege decât o pereche de cercei lungi. Părul l-aș lăsa liber, poate cu puține onduleuri, dar în niciun caz nu aș mai alege cocul (ca atunci).

Din păcate timpul nu se mai poate da înapoi, așa că eu am să rămân încă vreo 3-4 generații (până  vor arunca urmașii pozele) tot în cămașa înflorată, în plină splendoare, pe rândul întâi dintr-o adunătură de eleganți… Concluzia? Uități-vă în oglindă de cel puțin două ori înainte să ieșiți din casă (întrebați-vă … băi, eu chiar mă potrivesc așa îmbrăcat/ă cum sunt contextului sau sunt total pe lângă?) eventual cereți și o a doua părere!

7 Comentarii

  1. Ştii ce e tare păcat? Că pozele astea mai vechi nu pot avea o poveste în lipsa protagoniştilor. Astea postate pe FB, de exemplu, sunt cumva salvate de comentarii sau explicaţii dar alea din albume… nu prea. Şi, cum ai zis tu, urmaşii vor râde sau se vor întreba ce-i cu nota aia discordantă. Sau, din contră, vor aprecia unicitatea, vor spune că e cool şi că poate a fost vorba de cineva foarte rebel. Dacă ar afla povestea cu robele… altfel ar înţelege totul. Aşa că, pentru strănepoţii tăi, scrie pe poză, pe scurt, despre ce-a fost vorba. Măcar ei să ştie, că strănepoţii colegilor tăi n-au şanse să afle ce- fost cu înflorata 😀

    Răspunde
    1. Potecuțăăă, nu știu cum mi-a scăpat comentariul. Îmi pare rău, mă ierți? 😀 Să știi că eu în general scriu pe poze, la spate diferite comentarii, chiar și nume. Vreau să am puncte de reper când oi fi nevoită să îmi amintesc peste ani 😀

      Răspunde
        1. Știi, am început să fac asta anul trecut, când ne uitam pe poze eu și soră-mea și la o poză de grup de prin… clasa a 5-a, a 6-a, (de-a mea) îmi zice uite, cu fratele lu fata asta am fost eu la grădiniță. Zic da, fata asta e … și beznă în capul meu :)) Beznă totalăăă. Nu îmi aminteam cum o cheamă 😀 Atunci am luat pixul frumos și-am încercat să scriu numele la toți pe spate. De atunci las însemne 😀

          Răspunde

Lasă un răspuns