D`ale sufletului

De-ar fi să vii …

De-ar fi să vii… aș crede că visez…  E mult de când tu ai plecat de lâng-a inimii bătaie, poate a fost vina mea, poate a ta… E întuneric pe strada mea și n-am curaj să înaintez. Orbecăi ca un orb cu pași mici de teamă să nu dau de vreo denivelare a asfaltului presărat și așa cu prea multe denivelări. Și sunt singură. Da, căci tu ca un laș te-ai retras și-ai fugit când știai că încep să vreau a vedea lumea prin alți ochi. 4 la număr. Poate nu-i o cifră tocmai frumoasă. Când veneam cu 4 acasă de la școală începea un adevărat dialog sau mai bine zis monolog din partea mamei.

Și totuși 4 e cifra ideală pentru mine. O cifră colțuroasă, deloc rotundă. Așa cum ești tu. Ai putea fi 4-ul meu. Ești la fel de colțuros. Mă doare câteodată când mă lovesc de colțurile tale și tu știi asta dar probabil îți place. Îți place să îmi auzi sufletul cum se vaită. Ca o mâță prinsă într-o cursă. Sau suntem 2 de 2. Grațioși dar împreună formăm un colțuros de 4.  Citește mai mult…

D`ale sufletului

De demult …

Am avut parte de o copilărie adevărată, o copilărie pe care nu o regret, în care am făcut prostii, m-am jucat, am profitat de fiecare clipă. Poate că nu am profitat pentru că așa am vrut eu, ci pentru că nu aveam alte alternative sau nu-mi stătea mintea mea de copil nebun la alte lucruri decât la joacă. Cui îi trebuia calculator când aveam câmpuri întregi de alergat, câmpuri cu lanuri de porumb din care șterpeleam „în gașcă” știuleți de porumb, pe care îi ascundeam în poală și-apoi fugeam cât ne țineau picioarele până jos, să nu ne vadă bătrânii, aproape de gârlă, printre lăstărișul neatins de mâna omului. Băieții se ocupau de făcutul focului  în timp ce noi, fetele, fugeam acasă să luăm și câțiva cartofi pentru copt. Tot pe modul hoțește ca nu cumva să ne vadă ai casei și să ne oprească la masă, ori să ne mai certe că „umblăm toată ziua flandura”. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Ploaie. Singurătate. Astăzi

Astăzi … mi-e mai singur sufletul ca oricând. Nu-l mai ajută nimic, nici măcar încercările mele stângace de a-i promite că o să fie bine. Și e cumplit de greu să taci când ție îți vine să urli, să zâmbești când știi că ai făcut-o de prea multe ori și chipu-ți s-a săturat de atâta falsitate, să mai ții capul sus când mintea îți spune că ai ajuns un nimic. Nu ai nevoie decât de o oglindă și de liniște. Să îți vezi ochii triști și să auzi strigătul de ajutor. Cineva în tine zbiară. Aproape te doboară. Ești așa de neputincios în fața ta…

Astăzi … am nevoie mai mult ca oricând de o mână care să coboare după mine. Să coboare ca să mă ridice. Am nevoie de sprijin. Să tacă. Să mă strângă puternic, dar să tacă. Am nevoie de liniște. Una adevărată, una pentru suflet. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Autoportretul omului nebun. Stări alandala

Astăzi e una dintr-acele zile în care am nevoie să zac în pat. N-am chef să mișc un deget, n-am chef să ies afară și nici să vorbesc. Vreau  să nu mă întrebe nimeni ce am, nici să încerce să mă înțeleagă. Sunt prea complicată pentru a fi înțeleasă. Am nevoie de liniște și de o îmbrățișare puternică. Să știu că nu sunt singură. Că în ciuda haosului ăsta din cap și suflet cineva a rămas să-mi fie ghid. Far în negură. Poate că cer prea mult. Mi se spune des că cer lucruri imposibile. Eu nu cred asta.

Și mi se pare că mă pierd pe mine din ce în ce mai mult. Nu mai recunosc persoana pe care o văd în oglindă. Nu mai fac nimic din ceea ce mă făcea fericită. Mă afund într-o groapă din care n-am să mai pot ieși. Și nu e nimeni acolo care să-mi întindă o mână. Poate nici nu trebuie să fie cineva, nu știu. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Ce este dragostea?

Credeam că dragostea e altfel. Că te înalță și-ți dă aripi să te poți înălța și mai sus. Credeam că în fața unui om care iubește dansează munții și soarele i se pune coroană. Începe ușor, de nici nu știi ce e cu tine. Ca un pui de răceală ce se extinde subtil. Primii care trădează sunt ochii. Devin mai luminoși, parcă strălucesc și râd. Parcă-ar avea propria viață în care își caută celălalt întreg. Și totuși, de ce se stinge această bucurie din ei? De ce nu pot străluci o viață și-ncă un minut în plus? Citește mai mult…

D`ale sufletului

Ce am făcut când n-am mai scris

Am lipsit tare mult. O lună și câteva zile. Mi-ar fi plăcut să vin după această perioadă și să spun numai de bine. Nu e deloc așa. Am refuzat să mai aștern pe foaia virtuală ceea ce simt, să mai spun cuiva, să îmi mai exteriorizez apăsările, dorințele… Ce-i drept, la început mi-a fost extrem de ușor, dar după câteva zile parcă mă mâncau degetele. M-am reapucat de un joc pe care cândva îl jucam obsesiv. Am cunoscut acolo oameni noi, de unii m-am apropiat, de alții nu. Poate n-a fost bună deloc această apropiere, poate m-a departat prea rău de ceea ce sunt eu. Sau am fost. Poate … cine știe ce mai sunt eu? Câteodată mă uit în oglindă și-mi vine să o sparg. Am impresia că în ea locuiește un personaj care-mi seamănă, dar care nu e ca mine. Nu mai găsesc nimic frumos la mine. Nimic bun. Nici nu știu dacă am avut vreodată ceva special sau  asta mi-a plăcut mie să cred. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Către tine, dragă toamnă!

Domniță dragă,

Te așteptam. Te așteptam cu teamă în suflet și dor de ruginiu. Un dor pe care abia aștept să-l acoperi cu diminețile tale răcoroase, cu raze de soare scăldate-n apusuri sălbatice, cu iz de must și prună și gutuie… Te așteptam cu nasul lipit de geam, știi tu, ca atunci când ne lipeam nasurile de florile de gheață ce decorau ferestrele iarna. Te priveam cum pășești înceată, timidă, parcă cugetând și întrebându-te dacă aici, cineva se gândește la tine, dacă se bucură de ai să vii.

Te așteptam să-mi bucuri apusurile. Întotdeauna mi-au plăcut mai mult apusurile tomnatice. Sunt mai pline de culori, mai vii, parcă toată culoarea din copaci, din flori, de pretutindeni se strânge acolo în acele minute în care secundarul bate pasul pe loc. Și parcă-ți vine să alergi către locurile unde razele atinge pământul, să te arunci în aer și să plutești spre culmi de foc. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Din miezul zilei. Frământări

A fost ziua mea. Da, am îmbătrânit cu un an. Nu, n-am adăugat nici un trandafir în buchetul vieții. Cred că e cea mai nasoală chestie urarea aia cu … astăzi, când ai mai adăugat un trandafir în buchetul vieții, eu îți doresc bla bla bla. Mai bine îi zici omului un simplu la mulți ani și gata. Că poate nu-i plac trandafirii. Poate iubește levănțica. Sau mușețelul. Sau mușcatele. Sau. În fine. Nu mi-am dorit nimic altceva decât puțină liniște. Atât. Să înceteze toate vocile din capul meu, să nu mai aud pe nimeni, să nu mai simt nimic, să fiu anesteziată. N-am primit ce mi-am dorit. Acum înțeleg că lucrurile materiale sunt mai puțin importante. Dacă nu ai liniște sufletească degeaba ai orice altceva. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Se scutură trandafirii peste iluzii deșarte, nu vezi? Cândva, pe pământul îngreunat de amărăciunea lacrimilor, ne desenam inimi ca doi copii ce colorează asfaltul cu cretă. Ne scriam inițialele înăuntrul lor ca și când speram că magia va ține o viață. Ce proști eram! Ce copii lipsiți de minte! Doi adolescenți într-o seară târzie, pe-o bancă verde, într-un parc neîngrijit, dintr-un oraș plin de … emoții. Chiar dacă nu îmi doresc asta, mă leagă atât de multe de orașul ăla! Îmi curg amintirile prin vene. Îmi place. Mă simt mai plină de tine decât de mine. Pe mine m-am părăsit undeva într-o bucățică din ventriculul drept, dar tu, tu năvălești ca o furtună peste tot. Mi-aș dori ca uneori să înveți să ciocăni la ușă. Poate nu îți voi deschide.

Se scutură trandafirii … vezi? Își aruncă petalele peste pământul îngreunat. Ne acoperă urmele pașilor. Dacă ne pierdem? Eu am să mă-ndrept spre apus, iar tu să mă urmezi. Să privim împreună cum se scutură trandafirii peste dealuri, cum pătează azurul declinului cu pete  sălbatice. Pasiune. Putere. Prea plin de tine peste tot. De tine și de trandafiri. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Ce bine că-mi ești!

Te caut prin pat disperată. Te-am visat împărțind acceași pernă cu mine, dreptunghiulară, îndeajuns de mică încât să fim nevoiți să ne respirăm unul pe altul. M-ai cuprins în brațe toată și parcă lumea întreagă s-a scurs în strângerea ta. Te-am simțit cum mi-ai pătruns în fiecare inspirație de parcă mi-ar fi fost foame de parfumul tău. Te-am adulmecat cu pofta unui drogat ce inhalează la colț de stradă te-miri-ce substanță interzisă. Substanța mea interzisă ești tu. Nu-mi mai pasă că mă doare, că mă mistuie pe sub carapacea asta carnală, nu-mi mai pasă. Mă las pradă drogului, îl aștept să-mi inunde trupul, mințile, să mă facă să uit de mine. Ce bine că-mi ești așa, cu bune, cu rele! Citește mai mult…