D`ale sufletului

Ce bine că-mi ești!

Te caut prin pat disperată. Te-am visat împărțind acceași pernă cu mine, dreptunghiulară, îndeajuns de mică încât să fim nevoiți să ne respirăm unul pe altul. M-ai cuprins în brațe toată și parcă lumea întreagă s-a scurs în strângerea ta. Te-am simțit cum mi-ai pătruns în fiecare inspirație de parcă mi-ar fi fost foame de parfumul tău. Te-am adulmecat cu pofta unui drogat ce inhalează la colț de stradă te-miri-ce substanță interzisă. Substanța mea interzisă ești tu. Nu-mi mai pasă că mă doare, că mă mistuie pe sub carapacea asta carnală, nu-mi mai pasă. Mă las pradă drogului, îl aștept să-mi inunde trupul, mințile, să mă facă să uit de mine. Ce bine că-mi ești așa, cu bune, cu rele! Citește mai mult…

D`ale sufletului

dor Ieri a fost ziua copilului, adică a mea, a ta, copile ce privești cu ochi doritori zmeele înălțate pe cer și da, chiar și a ta, străine ce ai intrat aici urnit de curiozitate. Ieri am căutat albumul verde și gros în care-mi păstrez amintirile și am simțit cum mi se umple sufletul de simțiri și de stări parcă uitate undeva, într-un sertar închis, prăfuit. Mi-am revăzut bicicleta albastră cu roți ajutătoare, de care îmi este atât de dor. Îmi este dor să-mi pun păpășile în coșulețul din față și să le plimb prin toată curtea. Îmi este dor să le cos hăinuțe, îmi este dor să le tund și să le coafez, îmi este dor să fiu mama lor și să le dau să mănânce mâncare de pământ cu frunze și flori tocate.

Mi-am revăzut cățelușa dragă, pe care-o culcam când era mică în brațele mele și stăteam nemișcată ca să n-o trezesc. M-am întors la grădiniță, când rușinată de mulțime lăsam capul în jos și-mi uitam poezia. Aș vrea să aud din nou încurajările doamnei educatoare, aș vrea să îmi amintesc fiecare poezie pe care am învățat-o cuvânt cu cuvânt ajutată de mama și să-mi fie frică de Moși  Crăciunii cu măști de platisc.

Am dansat alături de copilul din poze pe scena din căminul cultural din sat, la serbarea din clasa a IV-a, pe melodia Tâlharul pedepsit. Ce mândră eram de costumașul meu cu ciucurași făcut de mama … Tot ieri, am plâns alături de doamna învățătoare când ne-am luat zborul spre o altă etapă, am plâns și-am promis că nu ne vom uita niciodată. Ce mândră eram cu un ghemizdroc de copil lângă mine,  cu doamna alături și coroniță pe cap. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Astăzi – gol imperfect

Astăzi mă simt de parcă oasele mele ar fi în război unele cu altele. Îmi vâjâie capul și mă simt parcă nici cu amețeala nu stau bine. Nu știu câte ore am dormit în ultimul timp, dar știu că nu suficiente. Mi-am anesteziat sufletul ca să nu-i mai simt și lui durerea. Ar fi fost prea multă. Tot ce îmi doresc e un somn lung, un masaj bun și niște liniște. La kilogram dacă se poate și în interior. Interiorul creierului, acolo unde gândurile vorbesc singure. Uneori am impresia că sunt alcătuită din două persoane, una fizică, alta se află acolo, în interior. Problema e că sunt diferite persoanele astea.

Astăzi s-au făcut șase luni de când a plecat ultimul. Am început să învăț cântecele bisericești fără să vreau. Ce ciudat e să trebuiască să încui poarta când sunt toți plecați de acasă, să intri în casa unde nu demult locuia un om și să nu mai fie nimic, doar praf și pulbere de amintiri …. Citește mai mult…

D`ale sufletului

luna pe plajaCând marea ne invită s-o cântăm și pescărușii ne sunt spectatori, tu să vii, să-mi așterni perle în palme și să-mi săruți urmele pașilor cu care am mângâiat plaja. Să nu vorbim. De ce să zdrobim prin cuvinte castele din scoici adunate-n doi, din doi în doi pași aruncați alene în zbor lin de val spumos ? Să nu trezim marea. E așa o catifea albastră în somnul cel adânc, încât parcă-i pasăre măiastră preschimbată-ntr-un întins. De ce să o trezim când pe genele-i închise poartă vapoare și îmbrățișări? Când pe buze-i stă prelinse sunete de sirene, dulci cuvinte-n depărtări? Când cu brațele cuprinde răsărituri și apusuri, focuri vii la ceas de seară, licăriri, sclipiri în noapte?

De ce să trezim liniștea plajei când e așa melodioasă? Oare cuvintele noastre cioplite dintr-un topor frivol ar prinde șlefuire? Sau ne-am ascunde pe după sunete colțuroase, ne-am împiedica de curbe și am alerga fiecare spre țărmuri opuse, amândoi sub aceeași lună nebună și roșie după mine, după  tine, după noi? Tu i-ai declara confuzia și te-ai arunca în mare, printre șoapte, în noapte, strigăte de ajutor. Și ce frumos e întunericul acolo, dedesubt, unde nu locuiește nimeni, doar pești și alge, scoici și căluți, necuvinte grăitoare de iubire și-efemer… Iar eu – eu mi-aș coase rochie din nisipuri fine, prea pline de cochilii de scoici. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Astăzi n-am chef să fiu nicicum

Astăzi n-am chef să fiu nicicum. După ce mi s-a stricat magia de după Paște cu o trezire la realitate (de Paște am visat da, am visat frumos, am visat tihnă și pace, familie, iubire și câte și mai câte) acum iaca nu-i destul și a început a ninge. Și-mi ninge pe bietele flori din ghiveci pe care le-am scos de la începutul lunii afară și-mi ninge pe bieții patrupezi ce tremură pe scări și-mi ninge pe alei de vise învăluite-n amintiri. Și nu am chef decât să ridic un deget din pătură ca să văd cât de cald mai e în cameră și să mai deschid un ochi că doar m-o izbi o rază de soare prin fereastra înnorată. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Mai știi când …?

Mai știi când colecționam clipe? Tu mi le prindeai, iar eu le înveleam în petale de zambilă – mult prea divină floare și le așezam în taină în spatele cărților, în biblioteca veche, ascunse după umerii a sute de vieți, a sute de personaje nemuritoare. Credeam că vor lua măcar puțin din eternitatea lor și că vor prinde aripi de fluturi visători. Credeam că vor rămâne tăinuite acolo până ce două mâini tremurânde de prea multă bătrânețe le vor afla și vor hrăni cu ele suflete. Foste suflete tinere, învelite-n magia clipelor lăsate-n trecut.

Mai știi când număram stele, în leagănul bătrân din curte? Ai spune că știi și că leagănul nu e deloc bătrân, dar tu nu-i cunoști amintirile, câte lacrimi a șters cu umăru-i prea rece și incomod, câte promisiuni și vise a mângâiat și poate cât de mult și-a dorit să aibă suflare, să-mi aline singurătatea. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Nu-ți mai sunt nici suflet, nici gând, nici dimineață

Nu-ți mai sunt aripi întinse spre orizonturi colorate. Nici măcar dorința de a le mai atinge. Fărâmă de dorință … fărâmă de dor. De albastruri numai de noi atinse în nopțile când adunam stea cu stea și cream constelații în podul palmei. Le coloram apoi cu amintiri și le aruncam pe cer îmbrăcate în noi. Tu îmi luai palmele și le strângeai la piept, le sărutai timid, de fiecare dată cu o secundă în plus, așa cum era dorul tău. Mai mare, din ce în ce mai mare. Așa-ți erau și dorințele cu mine. Eu mă pierdeam în brațele tale și-n ochii tăi găseam liniștea. Și-o ascultam în timp ce constelațiile noastre ne străluceau deasupra. Era momentul nostru de regăsiri și nimic nu l-ar fi stricat.

Nu-ți mai sunt cărări prin suflet, nici măcar umbra pașilor târzii. Pe străzi numai de noi știute ni se plimbau sufletele de mână, inimă-n inimă, în același ritm, cu același fior, cântând aceeași dragoste – pierdută-n depărtări acum, când ni se plimbă trupurile mână-n mână, dar ni-s sufletele-ntoarse pe dos.

Citește mai mult…

D`ale sufletului

Sub doi brazi s-ascunde-o stea

Mâine mergem la mamaie [de fapt străbunică]! Ai auzit, A.? Mâine mergem la mamaie! Ce tareee, abia aștept!  Și de cu seară pregăteam câteva caserole cu prăjituri, cu sarmale, cozonac și alte de-ale gurii. Adormeam cu gândul la bătrânica de 90  de ani pe care sigur nu o găseam acasă. Obișnuia să mai plece la câte o vecină și să lase în geam câte un bilet ” Sunt la Xuleasca”. Scrisul era tremurat, hârtia îngălbenită și colțurile roase. Semn că mulți ani trecuseră peste ea. Niciodată nu era unde scria în bilet. Și asta ne amuza teribil. Păi ce faci mamaie? Scrii că ești la tanti Leana și pe mata te găsim la tanti Ioana? Eeee, ce vrei fa? ( asta era vorba ei, fa) Am pus și eu ceva acolo, cine mai vine pe la mine știe că nu le mai pun bine … Voi ce faceți? Ați prins drum bun? Citește mai mult…

D`ale sufletului

Un fel de articol

Anul ăsta parcă nimic n-a fost cum trebuie și l-am simțit ca fiind extrem de apăsător, de greu și singuratic. Până și Crăciunul mi s-a părut cumva palid deși la o primă vedere n-ai zice c-a fost așa. După extrem de mulți ani de relație cu al meu, au reușit și părinții noștri să se întâlnească și cunoască (exceptând o întâlnire ca-n filmele cu proști, când s-a întâmplat să vizităm același supermarket și am dat ochii unii cu alții în parcare – ceea ce mi s-a părut nasol tare). Și totuși am simțit că ceva lipsește, că s-a deplasat o piesă din puzzle și s-a cam dus și farmecul său …

După Crăciun, pe 26, am decis să vizităm luminile Bucureștiului, așa că am plecat dis de dimineață împreună cu unchi-miu și mătușica. Drumul până la capitală a fost plictisitor. Ei și-au petrecut mai bine de jumătate din drum cu ochii în telefon, pe străzile feisbucului, al meu era cu ochii la drum și soră-mea atentă la casele pe lângă care treceam. După câteva încercări eșuate de a menține comunicarea cu cei dintâi am lăsat-o moartă și mi-am lăsat privirea pe geam. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Printre cojile de suflet

E aproape miezul nopții și eu simt că înnebunesc. Nu mai pot. Uneori m-aș duce undeva unde să mă pot dezbrăca de suflet. Nu-l mai vreau. Mă doare. Mă doare atât de tare încât abia pot să mai găsesc un firicel de lumină. Acum m-aș duce să urlu pe străzi să-mi dea sufletul înapoi. Așa cum era când era întreg. Aș țipa la dumnezeul ăla pe care îl slăvesc oamenii în genunchi că mi-a luat prea mulți. I-aș spune că nu mai cred în el și că nu mai vreau să-mi plece nimeni. Să-i lase sufletului un pic de odihnă, căci om sunt și nu mai pot.

Ieri am fost prin cimitir. Goliciune, singurătate, apăsare. Poate îndurare. Blestem. Un loc unde mi-aș fi dorit să nu fie nevoie să intru. M-am plimbat printre morminte, e ciudat cum nu simți nimic când faci asta. Citește mai mult…