D`ale sufletului

De demult …

De demult …

Am avut parte de o copilărie adevărată, o copilărie pe care nu o regret, în care am făcut prostii, m-am jucat, am profitat de fiecare clipă. Poate că nu am profitat pentru că așa am vrut eu, ci pentru că nu aveam alte alternative sau nu-mi stătea mintea mea de copil nebun la alte lucruri decât la joacă. Cui îi trebuia calculator când aveam câmpuri întregi de alergat, câmpuri cu lanuri de porumb din care șterpeleam „în gașcă” știuleți de porumb, pe care îi ascundeam în poală și-apoi fugeam cât ne țineau picioarele până jos, să nu ne vadă bătrânii, aproape de gârlă, printre lăstărișul neatins de mâna omului. Băieții se ocupau de făcutul focului  în timp ce noi, fetele, fugeam acasă să luăm și câțiva cartofi pentru copt. Tot pe modul hoțește ca nu cumva să ne vadă ai casei și să ne oprească la masă, ori să ne mai certe că „umblăm toată ziua flandura”.

Seara când mă întorceam acasă nu știu ce magie făcea mama că-mi spunea exact ce am făcut. Poate că negrelile care ne rămâneau printre dinți de la porumul copt mă dădeau de gol. Se pare că nu eram așa deștepți. Mă certa mereu că mergem la furat de porumb, deși puteam să aducem de acasă. Cu toții aveam porumb în grădină, însă probabil părinții uitaseră că în copilăria lor făceau exact la fel. Umblau pe aceleași poteci bătătorite de picior și credeau cu aceeași sârguință ca și noi că porumbul furat e mult mai delicios. Și așa chiar și era.

Și-a doua zi o luam de la capăt. Pe poienița care îmi lipsește atât de mult și de pe care acum nu se mai aud râsete și nici chiote, ne construiam din bolovani mari, pe care ni-i căra cu roaba bunicul unui prieten, mașini. Băieții pricepuți creau conturul mașinilor cu ajutorul pietrelor ș-apoi ne luau cu „taxiul” pe noi, fetele cochetele. Plăteam cu frunze din dudul de alături și puteam ajunge oriunde doream. Chiar și la Paris. Pentru că nu era nimeni care să ne spună că mașinile alea sunt niște pietroaie, că toată joaca noastră e o prostie, că.. că.

Mai era ulița. Ulița care iarna era derdeluș iar vara loc de povești și alte nebunii. Ne jucam de-a caii, cu fulare lungi ne „înhămam” unii pe alții, perechi de câte doi și făceam întrecere de sus și până jos, în mal. Seara ne făceam cruci din bețe, ne strângeam în cerc și spuneam povești cu case bântuite și fantome. Crucile aveau rolul de a ne proteja de spiritele rele, sau cel puțin așa auzisem prin bătrâni. Și ce proști eram, chiar ne speriam! Fugeam până acasă ca nu cumva să ne prindă umbrele, oamenii răi sau strigoii.

Ne bucuram de fiecare moment al zilei pentru că nu avem griji, aveam sufletele inocente și vesele și iubeam să fim copii. Iubeam câmpul și nu televizorul, nu ne păsa dacă suntem certați sau dacă ne-a mai scăpat mama câte o palmă, noi tot „flandura” umblam cât era soarele sus. Și ne plăcea. Îmi pare rău că am lăsat copilul ăla să plece. Îi simt lipsa mai mult decât oricând. Aș vrea să-i revăd chipul luminând  de fericire, să-i aud chicotele nevinovate și să-i spun că poate rămâne cu mine. Să-mi fie mereu călăuză și să-mi arate lumea așa prin ochii lui de copil. Îmi aduc aminte că văzută astfel, era mult mai frumoasă.

12 Comentarii

    1. Poate că așa e (și eu cred asta), dar tind să cred că în multe cazuri e vina părinților (nu pune mâna pe aia, nu face așa, nu te duce colo, etc). Sunt un pic cam disperați și parcă ar fi în stare să-i țină într-o bulă ca să nu pățească nimic. Dar uită că ei au avut o copilărie frumoasă, cu de toate.

      Răspunde
    1. Cred că toți avem dorul de copilărie și în mare parte avem lucruri comune. Pentru că jocurile s-au transmis „din generație în generație” iar năzbâtiile … eram copii. Și copiii au imaginație bogată, n-are cum să nu se priceapă la așa ceva :))

      Răspunde

Lasă un răspuns