D`ale sufletului

Din miezul zilei. Frământări

Din miezul zilei. Frământări

A fost ziua mea. Da, am îmbătrânit cu un an. Nu, n-am adăugat nici un trandafir în buchetul vieții. Cred că e cea mai nasoală chestie urarea aia cu … astăzi, când ai mai adăugat un trandafir în buchetul vieții, eu îți doresc bla bla bla. Mai bine îi zici omului un simplu la mulți ani și gata. Că poate nu-i plac trandafirii. Poate iubește levănțica. Sau mușețelul. Sau mușcatele. Sau. În fine. Nu mi-am dorit nimic altceva decât puțină liniște. Atât. Să înceteze toate vocile din capul meu, să nu mai aud pe nimeni, să nu mai simt nimic, să fiu anesteziată. N-am primit ce mi-am dorit. Acum înțeleg că lucrurile materiale sunt mai puțin importante. Dacă nu ai liniște sufletească degeaba ai orice altceva.

Mi-aș mai fi dorit să pot intra în casa străbunicii. Mi-e așa dor de ea, de mirosul din casă, de cămăruțele mici, de soba cu plită, de goblenurile de pe pereții scorojiți… Mi-aș fi dorit să o mai văd o dată pe bătrânica cu fruntea plină de cucuie făcute din neatenție fa, că m-am urcat coloșa în pod și s-a bâțâit scara și-am căzut.  S-o pup pe obrajii peste care anii şi-au lasat cicatrici adânci și să-i strâng mâinile micuțe și zbârcite într-ale mele.

A fost nunta lu’ unchi-miu. Mda. Am stat și-am prăjiturit până vineri noapte. Am fost mai obosită ca mirii. N-am avut timp de nimic. Am neglijat și blogul și tot. N-am să mai merg la nicio nuntă până când m-oi mărita. Mă încarcă prea tare emoțional și parcă mă disperă că toate se mărită, numai eu nu. Strâmbe, proaste, puturoase, fiecare-n felul ei, toate-și găsesc pe unul care să își dorească o viață împreună. Eu ce am? Chiar așa de nebună să fiu? Acum chiar cred că da. Probabil sunt bună numai așa, de ocazie.

Zilele astea m-am simțit ca ultimul om. Mai bine zis ca un monstru printre oameni. M-am simțit verde, în dungi, în carouri, urâtă, proastă, pătrată, oricum, numai om nu. Că na, dacă eram om probabil eram departe. Sunt obosită psihic. Vreau să cred că nu sunt chiar așa urâtă la suflet precum poate cred alții. Da, vorbesc mult și prost. Da, am zis că n-am să -i ajut cu fotografiatul, pentru că nu au vrut un fotograf. Dar am făcut-o. Și undeva în adâncul sufletului știam că o s-o fac, chiar dacă spuneam că nu. Pentru el, că am crescut ca frații. Atât. Pentru el.

Nu mai pot. Pur și simplu nu mai pot. Vreau să mă simt dorită. DORITĂ. Să văd cum mă soarbe din priviri. Să-l simt cum arde când se uită la mine. Să-i aud sângele cum clocotește când e în preajma mea. Să mă VREA alături la 2 noaptea, la 9 dimineața, la apus și răsărit. Zilnic. Nu doar între orele verde-albastru, în zilele de grena-oranj. Nu. Și da, sunt disperată. Pe mine nu mă vrea nimeni?

9 Comentarii

  1. Știu ce zici… dar eu mă străduiesc să nu fiu disperată. 🙂 Valoarea mea ca om nu stă în faptul că sunt dorită sau nu. Va veni și asta, când va fi timpul, dacă nu… asta este, viața are multe altele de oferit. 🙂

    Răspunde
  2. La mulți ani, draga mea!
    Poate trebuie să fii doar tu însăți și să nu te străduiești, poate n-ai fi fost fericită dacă te măritai mai demult și Dumnezeu te-a ferit de neplăceri… N-avem de unde să știm.

    Răspunde
  3. La multi ani si multa sanatate! Nu stiu daca te ajuta cu ceva, dar si prietenii/colegii mei de facultate se insoara, iar eu nici nu ma gandesc la asta. Cica va veni vremea tuturor. Cunosc pe cineva care s-a maritat la 45 de ani. Astea sunt lucruri pe care nu trebuie sa le grabim.

    Răspunde
  4. La multi ani, cu sanatate si numai bucurii.Ultima oara cand te-am citit erai indragostita mai ceva ca-n filme, omul era prezent in toate articolele si acum? Ce s-a intamplat intre timp, de unde disperarea asta? Capul sus, fiecare sac isi are petecul…

    Răspunde

Lasă un răspuns