Diverse

Pietrele lui Solomon- Vârful Postăvaru (7 oct. 2018)

În ultima vreme ne-am tot aventurat pe Tâmpa, ba pe un traseu, ba pe altul și de fiecare dată când ajungeam în vârf ne uitam spre Postăvaru cu gânduri mari. Și cum gândurile nu ne-au dat pace, ne-am conformat, am căutat informații despre trasee și duminică dimineață am plecat într-o tură faină de tot în care am trecut prin toate stările posibile.

Duminică ora 7.30 sună alarma. Ne mai îngânăm câteva minute cu somnul, apoi începe rutina de dimineață. Spălat, mâncat, pregătit rucsacele și undeva pe la 9 și ceva pornim la drum. Trebuie să ajungem la Pietrele lui Solomon, căci de acolo vom pleca.

Pe la Pietrele lui Solomon ajungem pe la 10 fără un sfert. Marea mi-a fost bucuria când am văzut câți oameni sunt echipați de traseu, căci în capul meu era gândul că nu vom fi singuri prin pădure. Avusesem proasta inspirație să caut informații despre urșii din zonă și când am aflat că în urmă cu câteva săptămâni cineva se întâlnise cu unul parcă înghețase în mine dorința de a mai pleca. De la bucurie am trecut repede la dezamăgire, pentru că ceilalți aleseseră traseul ce ducea la Poiana Brașov prin Drumul Vechi al Poienii (marcaj bandă roșie). Cu oarecare teamă (eu) ne-am continuat drumul, trecând pe lângă izvorul L.I.D și mergând mai departe până ce dăm de un drum spre dreapta, unde este un fel de zonă de picnic/ întâlnire a junilor din Brașov. Avem și un marcaj pe stâncă ce ne îndeamnă tot la dreapta, așa că pe acolo o luăm. Imediat ne iese în cale indicatorul ce ne înștiințează că până sus e departe, adică vreo 4 ore. Citește mai mult…

Diverse

Contează aspectul fizic mai mult decât orice?

Aseară am văzut un film pe care îl mai văzusem cândva, demult, dar uitasem total de el. Shallow Hal sau Ușuraticul e un fel de comedie, dar n-aș zice tocmai comedie 100%. E mai mult o încercare subtilă de a spune că frumusețea stă în ochii privitorului. Că de multe ori un ambalaj frumos ascunde un produs mai puțin bun. O reclamă care atrage, nu vinde neapărat ceva nemaipomenit. Așa cum o persoană care arată trăznet  nu e neapărat o persoana bună.

Hal cel din film, suntem noi. Fiecare dintre noi. Unii încă suntem, alții am fost ca el. E tipul de bărbat atras doar de femeile cu corp de fotomodel. Frumusețea, pentru el, se învârte numai în jurul unui corp perfect. Nu e de condamnat, din moment ce societatea ne vrea astfel. În reclame vedem numai femei frumoase, cu zâmbet perfect și dinții spectaculos de albi, bărbații cu corpul perfect și cu mușchii „acasă”. Părul lor întotdeauna arată perfect, chiar dacă reclama e una la perne și ei abia s-au trezit. În reviste întâlnim același tip de perfecțiuni. În filme, actorii sunt perfecți. Și când totul e perfect, parcă ți-ai dori și tu, nu? Tocmai din cauza asta avem copile care se înfometează, care iau pastile sau recurg la tot felul de metode periculoase  ca să ajungă la greutatea ideală.  Citește mai mult…

Diverse

Cum ați ajuns pe blogul meu – partea a doua

Acum un an aproape am scris un articol despre cum s-a ajuns pe blogul meu. Din păcate termenii pe care mi i-a arătat nu au fost așa mulți pe cât speram, dar au fost totuși ceva. Din fericire, numărul scăzut al termenilor s-a compensat prin minunăția de cuvinte și  … nu mai dau exemplu că mă fac de râs. Articolul e aici, dacă vreți să vă convingeți. Astăzi, în urma unei discuții virtuale cu Potecuță despre cum scriem noi pe google mi-am adus aminte să intru să mai văd ce minunății au scris oamenii ca să ajungă pe Călător prin viață în ultima vreme.

Nu voi înțelege niciodată cum căutând mere ajungi pe un blog unde se scrie despre varză și cum căutând varză ajungi unde se scrie despre mere. Dar încurcate-s căile și oricât aș vrea, n-am să reușesc să le descurc, deci mai bine nu mai încerc să înțeleg nimic. Doar stau și mă minunez. Și râd. Și mă mai scarpin pe după ceafă la gândul că undeva, pe alte bloguri, apar termeni care-l fac pe proprietar să râdă și pe care eu i-am tastat. Cu mâinile mele, pe nea Google. Noroc că nu apar nume, sau adrese sau poze în dreptul termenilor. Ar fi fost rușinos să vedem cine ce caută. Citește mai mult…

Diverse

Direct din news feed

Nu știu cum e la voi, dar la mine pe facebook e plin de dorințe. Ce își dorește x-ulescu de la 2018, ce vrea să realizeze y în noul an, ce, ce și iară ce. De parcă ar păsa cuiva. Dar așa ne place nouă să ne expunem. De la cum ne petrecem diminețile, la ce oră ne bem cafeaua, unde și cu cine, ce mâncăm de cină, ce filme vedem și cu cine. Până și prima poză pe care i-o faci bebelușului la naștere apare pe facebook.

Fiecare dintre noi am avut un Crăciun de poveste, cu brad împodobit, bucate alese, cadouri din belșug. Am primit colindători, am petrecut în restaurante și totul a fost roz și alte culori derivate din roz. Apoi a urmat Revelionul. Altă distracție, altă paletă de rozuri. Pahare sparte, bani în buzunare, tot felul de poze postate la doișpe noaptea în care îți iei partenerul de braț, ciocniți paharele și vă uitați spre cameră. Rânjiți cu toți dinții ca să vadă lumea ce fericire mare și scrieți un La mulți ani, apoi aruncați răvașul pe mare, postați poza ca să vadă tăt mapamondul. Citește mai mult…

Diverse

Ședințele cu părinții. Plăcere sau chin?

Nu știu de ce unii diriginți adoră să facă ședințe. Dar adoră pe bune treaba asta, așa că în fiecare lună trebuie musai să pună de o întâlnire că altfel se strică fengșuiul elev-părinte-profesor. Eu am fost din rândul celor mai norocoși – doamna diringintă pe care am avut-o, organiza maxim 2 ședințe pe an școlar și nici atunci prezența nu era obligatorie. Soră-mea însă are o nebună (mda, chiar e) care lunar trimite mesaje părinților – invitații la ședințe. Și nu știu cum se face că formulează în așa fel încât dacă nu ajungi la ora aia, în ziua aia înseamnă că tu, părinte denaturat ce ești ai pierdut o ocazie pe care n-o mai poți avea decât luna viitoare, în care să te interesezi de viitorul copilului tău. Și te vei simți prost, pentru că asta înseamnă că nu îți iubești copilul. Nu ești alături de el, nu te interesează ce face, cu cine și de ce. Citește mai mult…

Diverse

Tare surprinsă am fost când nenea WordPress m-a anunțat (pe data de 17) că blogulețul meu a împlinit 2 ani. Într-adevăr dacă ne uităm retrospectiv, doi ani nu înseamnă o perioadă extraordinar de mare. Dar nici puțin nu este, nu? Pentru cine nu știe, blogul ăsta e descătușarea mea. E locul în care mă simt cu adevărat eu și chiar pot fi eu, pentru că nu mă cunoaște nimeni. Și asta e de bine, zic. Când cunoscuții îmi citeau articolele nu era nimic în regulă. Nu puteam scrie, mi se bloca mintea doar la gândul că x-ulescu va citi, probabil va râde sau se va întreba ce e cu mine. Și asta nu era deloc confortabil. Citește mai mult…

Diverse

Viața la curte prin ochii mei. Ce e frumos și ce nu.

Viața la curte e mișto. O spune un fost copil care și-a trăit copilăria alergând fluturi, rupându-i mamei florile din grădiniță, bătând mingea și aruncând fluturașii de la palete pe casă. Apoi a început viața la curte cu un câine pe care iarna-l legam de sanie și mă trăgea prin fața casei. Erau numai zâmbete și țipete de bucurie până bătea mama în geam să nu mai chinui animăluțul. Și ce dacă nu mă lasa să ies la poartă? Eu îmi chemam prietenii în curte și ne construiam castele din nisipul de lângă gard. Așa ne știau părinții în siguranță și nu trebuia să iasă mereu să se uite de noi. Umpleam scările cu prăjituri din pământ pe care le lăsam la uscat că doar cuptorul nostru era soarele. Ce fain era!

Acum viața la curte e la fel de mișto, chiar dacă am crescut și ne-au revenit multe sarcini. Câteodată este de-a dreptul obositor, pentru că avem o curte mare. Avem și o ditamai grădina, unde tata a pus lucernă. Dar s-o luăm pe rând …  Citește mai mult…

Diverse

Viața perfectă se trăiește pe facebook

Câteodată alegem să ne împiedicăm de-o virgulă doar ca să nu scrijelim punctul. Așa cum alegem să ne ascundem după minciuni, sau în spatele unor frici cu care ne îmbrăcăm din ce în ce mai gros, până ne afundăm de tot. Tot așa zâmbim în fața celui pe lângă care trecem, doar pentru ca apoi să întorcem capul și să-l măsurăm dintr-o privire rapidă, rece și înțepătoare. Probabil că uităm să fim oameni, uităm că viața e despre cumpărăturile la supermarket, unde ne încruntăm că fata de la casă se mișcă prea încet, despre cerșetorul de la colț de stradă, pe care îl ocolim pe unde putem, de parcă sărăcia e contagioasă, despre bătrâna care abia merge și se încumetă să treacă strada, despre copiii care bat mingea în fața porții.

Noi trăim pe facebook. Trăim și ne minunăm de cât de fericiți putem fi, acolo, în lumea aia minunată, unde facem lucruri minunate. Suntem mândri când distribuim filmulețe cu oameni ce ajută cerșetorii, suntem la fel de mândri când distribuim poza vreunui copil suferind de cine știe ce. Practic am făcut o faptă bună, nu? Am văzut, m-a impresionat și mi-a stors o lacrimă, acum ia să-l dau mai departe că poate l-o ajuta cineva. Eu sunt prea sărac și amărât și n-am 5 lei să donez…  Citește mai mult…

Diverse

50 de lucruri despre mine

Iertată-mi fie postarea într-o zi de miercuri fără  cuvinte, dară cum la mine-n sat sunt fix două treceri de pietoni mari și late și extrem de inutile, zisei pas la provocare, pentru că probabil ați băgat de seamă, nu răspund provocărilor MFC cu imagini luate de pe net. Dacă nu ați băgat de seamă, nu-i bai, mai repet, că nu mă doare mâna să scriu: de fiecare dată am încercat pe cât posibil să postez fotografii proprii, în cadrul provocărilor de pe blogul Miercurea fără cuvinte. (pentru cine nu știe,  e noua căsuță).

Așadar pentru astăzi am pregătit altceva. De fapt nu era nimic pregătit, dar am citit la April provocarea 50 de lucruri despre mine și mi-a plăcut așa de tare ideea încât am zis să scriu și eu pe tema asta. Îmi cer scuze de pe acum, pentru posibilul articol kilometric și mulțumesc celor ce vor ajunge până la final, nu de alta dar azi am limbariță.  Citește mai mult…

Diverse

servetel caroliLuni. Prea dimineață pentru gustul meu. N-am apucat nici măcar să-mi beau cafeaua, că a și trebuit să plec să-mi duc odrasla la școală. Nu știu cum se aliniaseră astrele în dimineața aia, dar cert e că am prins toate semafoarele pe roșu iar la fiecare trecere de pietoni se găsea cineva care să traverseze. Un drum obișnuit de 12 minute s-a transformat într-un adevărat calvar de vreo 25 de minute.

– Hei, Roxana!, aud o voce din spate. Dă Doamne să nu fie Mirela, te roooog! Ultima oară am stat cu femeia asta de vorba o oră. Și nu m-ar fi deranjat dacă nu eram în parcarea școlii … îmi zic în gând  și mă întorc .

– Aaaa, bunăăă, zic și parcă simt cum mi se scurge zâmbetul de pe față. Ai venit cu Alex?

– L-am adus, da. Azi abia a vrut să se trezească. Copil mai leneș ca al meu nu cred că există. Cred că seamănă cu taică-su. Dar tu ce mai faci? Cum ești azi?

– Sunt după-amiază la muncă. Mă gândeam să trec pe la supermarket. De fapt știi, mă cam grăbesc …

– Aaa, păi și eu tot la supermarket merg. Ce bine că mergem împreună.. Poate după aia vii la mine să-ți arăt noua mea mobilă de bucătărie.

– Ăăă, ok, hai urcă-te în dreapta. Citește mai mult…