SuperBlog

Durează 5 minute! Doar 5 minute!

Durează 5 minute! Doar 5 minute!

Eu sunt omul ăla nebun care în loc să-l ia pe „sunt gata în 5 minute” în brațe, e gata înaintea tuturor. Ilogic într-un fel, aș zice, pentru că acest sunt gata în 5 minute e specific mai mult femeilor. Nici nu mai știu de câte ori am tot spus pe aici că unul din defectele mele cele mai mari este punctualitatea. Când trebuie să fiu undeva la minutul 23 jumate, poate să toarne cu găleata, să cadă cerul, să se facă găuri în asfalt că eu tot la minutul 23 jumate ajung. Chiar mai devreme. Pentru că … nu știu. Așa sunt eu.

Al meu prieten însă e fix opusul meu. Și asta de cele mai multe ori mă scoate din sărite. Și fac urât. Și tun. Și fulger. Și-mi vine să înnebunesc când văd că se mișcă așa lent și adormit și oricum numai rapid nu. Situație: la ora 8 dimineața trebuie să plecăm. Eu îmi pun alarma de la 7 fără ceva, pentru a-mi permite să dau câteva amânări și să mai lenevesc (ca și cum până atunci aș fi muncit). El își pune alarma la 7 și. Și cu toate astea își permite să mai amâne. Urmează un mic dejun și-o cafea pregătite de mine (că na, cine se trezește primul .. ajunge la bucătărie) ca apoi fiecare să ne îmbrăcăm și să ne punem la punct diverse lucruri. La opt fără 10 eu sunt gata de plecare, el încă își caută șosetele. Cafeaua lui e nebăută încă.

– Ne mișcăm și noi azi? Serios, de ce Dumnezeu nu te-ai trezit odată cu mine? îl întreb iritată.

– Mai durează doar 5 minute. Acu vin.

Mă apuc să mă încalț. El nimic. Încă e în baie. Îi bat în ușă nervoasă.

– Ce puii mei faci frate atâta? Te machezi? Hai odată, e aproape 8.

– Imediat!

Aștept, aștept. În sfârșit iese din baie. Uită lumina aprinsă. Mai ia o gură de cafea (că doar n-am făcut-o degeaba) și culmea, pătează bluza. Doar n-are cum să mai plece așa. Schimbă bluza, i se strică părul. Se baricadează din nou în baie ca să-l retușeze.

– Au trecut fix 5 minute, strig deja vizibil nervoasă.

– Exact la țanc, acum sunt gata, răspunde deloc afectat.

– Problema e că au trecut fix 5 minute de când mi-ai zis că mai durează 5 minute. Vezi cum faci să te miști mai repede.

În sfârșit ajunge să caute telefonul. Ăsta e semn bun, nu mai are decât să ia cheile și să se încalțe. Teoretic. Practic lucrurile niciodată nu se așează cum dorim.

– Mă pregătesc să plec, zi repede., îl aud vorbind la telefon. Ăha, bine, acum.

– Cine era?

– Florin. Vrea urgent lista cu …

– Așa și? Dacă erai plecat, cum ar fi trebuit, cum trimiteai?

– I-am zis deja că n-am plecat. Deschid repede laptopul, intru pe e-mail, atașez lista și gata. 1 minut, atât. Unul singur.

Ce mai contează 1 minut? Oricum s-a dus de mult ora 8, de vreo 12 minute mai exact. Mă fac comodă, sigur am de așteptat. Realizez că am nevoie de nervi tari dacă am să suport asta o viață întreagă sau are el nevoie de câtiva ani pe la armată. E gata, în sfârșit e gata. Mă uit la ceas: 8:16. Hai că azi am scăpat ușor. Își caută în grabă pantofii pentru bărbați pe care i-am făcut cadou de ziua lui, trage geaca pe el și mă invită să ieșim. Nu-mi vine să cred, așa că mă ridic mirată și grăbită să ies ca nu cumva să își mai aducă aminte de ceva. Ne îndreptăm spre poartă, totul merge bine.

– Ai luat tu portofelul, mă întreabă în mașină?

– Da, că tu îl lăsasei pe masă și plecasei. Ți-am zis că într-o zi o să te uiți pe tine acasă. Hai, pornește motorul să plecăm odată.

– Pornesc, dar fug repede până la baie. Imediat vin, imediat…

 

6 Comentarii

Lasă un răspuns