Întâmplări

Legenda spune că șapte-i cu noroc

Ieri am ajuns la concluzia că lucrurile la baza lor sunt extrem de simple. Doar că nouă ne place să le complicăm. Probabil că așa suntem noi, niște ființe complicate, care nu se simt bine să facă ceva rapid, ușor fără alte complicațiuni. Ieri, în timp ce-mi savuram cafeaua de la ora 12 împreună cu mama, îi sună telefonul. O colegă de-a ei dorea o prăjitură. Îmi place așa mult femeia asta, e genul de om nepretențios, fără detalii, fără nimic. În trecut i-am mai făcut un tort și vreo patru prăjituri. Toate după sufletul meu. Dacă a apelat de atâtea ori la talentele mele, înseamnă că am ales bine. Logica mea așa spune.

Doar că pe cât de „la liber” era tema dată, pe atât de multe erau opțiuniile. Să fie cu ciocolată? Să aibă nucă? Să fie albă sau neagră? Cu frișcă? Să fie ceva din ce i-am mai făcut până acum? Primul gând a fost o prăjitură cu finetti. Ușor de făcut, maxim o oră toată treaba. Suna bine. Mi-am pregătit ce era de pregătit, când un alt gând îmi bate la ușă. Prea simplu! Mult prea simplu pentru o prăjitură … În momentul ăla s-au răsucit astrele și-am căzut de acord (eu cu mine) că mai bine aș face o prăjitură Fanta. Oricum aveam nevoie de poze mai bune, pentru că prima oară când am încercat-o nu mi-a crescut prea frumos blatul, așa că pozele nu mă satisfăceau vizual. Și oricum, când e momentul potrivit să refaci o prăjitură care prima dată n-a crescut frumos? Exact. Când e pentru altul.  Citește mai mult…

Întâmplări

Fals. 2036. 42%. Coincidențe.

În noaptea de joi spre vineri am avut un vis. De mult n-am mai visat ceva care să mă trezească ca să mă asigur că sunt în pat și nu în cine știe ce loc ciudat din mintea mea nebună. Se făcea că erau o mulțime de oameni necunoscuți mie, pe undeva prin jumatea satului care făceau ceva, habar n-am ce.  Printre ei am depistat o mireasă. O puteam vedea de undeva de la depărtare. Avea o rochie dintre cele cu care eu nu m-aș îmbrăca niciodată, nici de-ar fi ultima pe Pământ. Un prim gând a fost ce treabă am eu cu nunta asta? Nu cunoașteam pe nimeni, când de-odată, îmi apare un chip cunoscut. Îl cunoșteam pe norocosu`. Nu știu cum se face, dar știam că el e mirele. Ceva în capul meu asta îmi spunea. La o a doua aruncătură de privire mai ageră mi-a picat fața. Mireasa eram eu. Apoi instantaneu, planul visului s-a schimbat. Nu mai priveam de la depărtare, ci eram eu, mireasa, care nu știa ce se întâmplă. Citește mai mult…

Întâmplări

Îndrăgostiți pe-o bancă-n parc

Astăzi am fotografiat doi îndrăgostiți… un el timid, cu bujori în obrăjori, amorezat până peste cap de-o doamnă senzuală, cu privirea galeșă. Amândoi stăteau pe-o canapea roșie în parcul de vizavi. Unul lângă celălalt, dându-și ocheade zdravene, deloc subtile cum ar fi trebuit. El rânjea cu gura până la urechi, ea abia își arăta albeața dinților. Buzele gingașe și roșii se depărtaseră ușor. Parcă îi plăcea misterul în care se învăluise. El părea că ar muta luna din loc pentru ea. Ea cam împietrită.

În jurul lor iarba încă era verde. Pluteau inimioare și vântul le adia pletele lungi. Ea avea  o pieptănătură dreaptă, serioasă, prinsă delicat cu o fundiță. El – un tânăr îndrăgostit cu un păr rebel, cu fire zburdalnice și neastâmpărate. O adevărată viață în pletele lor lungi.

Și totuși nu părea să le pese că afară sunt doar câteva grade, că apa din lacurile de alături e înghețată, că ciripitul păsărilor a înghețat de mult, că cerul și-a pierdut albăstreala, că … că. Ei doar stăteau acolo, pe banca roșie din parc și se îndrăgosteau unul de celălalt…  Citește mai mult…

Întâmplări

Gândește-te de două ori când vrei să faci o surpriză!

Nu știu cum se face că atunci când mă pun pe organizat ceva, se pare că acolo sus are loc o ședință extrem de importantă de toate astrele se duc la ea, iar eu rămân singură, cu norocul meu cât roata carului de mare. Între ghilimele, desigur. Așa se face că ori de câte ori mă gândesc să fac ceva fain există ceva acolo care îmi pune piedici. Și nu doar că pune piedici dar chiar strică tot, indiferent de situație. Să vă dau exemplu?

Cafeaua rece. Să zicem că stabilesc cu al meu să vină la ora 8 dimineața. La opt fix. De vreo 2 ori m-am trezit eu frumușel așa mai de dinainte ca să-l aștept cu cafeaua caldă. Și cum problema mea din naștere e că dacă am zis la fix apăi fix e musai să fie, la 7:59 mă plantez frumos în leagăn sau în casă (depinde de vreme) cu cănile de cafea. Și aștept și aștept până se duce și ultimul firișor de abur. Se duce toată aroma de cafea proaspăt râjnită și făcută, orice amintire că a fost cândva fierbinte. O vărs înapoi în ibric și păstrez prosteasca încercare doar pentru mine.  Citește mai mult…

Întâmplări

Despre cum a ajuns Momo la noi am scris mai de demult, pe vremea când scriam ceva mai prost ca acum, fix aici. Dacă vă e lene să dați click pe aici, vă spun eu c-am găsit-o în grădină. Ei bine viața cu ea nu e tocmai ușoară, pentru că este un câine extrem de ciudat. Am mai avut noi de-a lungul anilor mulți câini, dar ca ea niciunul. Cred că are ceva unic, ca de altfel și ceilalți doi, însă unicul ei e mai ciudățel, sau să-i spunem mai special, parcă dă mai bine, nu? 😀

De la început am observat culoarea unghiilor, care mi se pare foarte interesantă, una e albă, alta e neagră și tot așa. Apoi privirea ei sașie îi dă o alură de câine pierdut în spațiu, de dezorientată, ceea ce s-a și adeverit pe parcurs: este cu adevărat un cățel dezorientat. Mănâncă absolut orice, de la clătite, la mâncare pentru pisici. Tind să cred că ar mânca și oricât, pentru că nu pare să se sature vreodată. Înțelege că trebuie să iasă afară când vede că le dăm celorlalți doi de mâncare (altfel săracii nu ar apuca să mănâce nimic) și așteaptă cuminte porția ei, pe care o rade în câteva secunde. Momo e aspirator, zice soră-mea.  Citește mai mult…

Întâmplări

Cei mai buni cartofi prăjiți

Mi-am amintit zilele trecute de cea mai bună porție de cartofi prăjiți pe care am mâncat-o vreodată. Nu știu cum tocmai la asta m-am gândit, se întâmplă în ultima vreme să mă taie niște gânduri fulgerătoare așa, de câteva secunde, care să-mi amintească de diverse chestii. O fi de la vârstă, nu știu.

Ei bine se făcea că eram în anul 1 de facultate, respectiv anul 1 de stat la cămin. Etajul 2.  Într-o seară venisem cu colegă-mea după o tură de șopinguială destul de obositoare (pentru mine). Urcăm treptele într-un mare stil de mai să trezim tot căminul, cu o mătură-ntr-o mână și vreo 2-3 pungi în celaltă (eu), un mop cu-a lui găleată și alte 2-3 pungi (ea), cu râsete dolofane și multă voie bună, când constatăm cu stupoare că am obosit. Un pic nefiresc, având în vedere că băteam drumul ăla de câteva ori pe zi. Ne ciondănim puțin pe tema cine să cotrobăie prin geantă după cheie, dar ies victorioasă eu. Adică ea trebuia să scoată obiectul magic, să descuie, ca apoi să ne aruncăm dându-ne sufletul pe saltelele destul de moi și numai bune de odihnă. Citește mai mult…

Întâmplări

Unde ești, copilărie?

Ieri postasem lumea copiilor surprinsă-n fotografii. Așa cum am văzut-o eu copil fiind, așa cum cred că ar trebui să o vadă orice copil de astăzi. Și totuși parcă îi aleargă cineva. Parcă își doresc lucruri care sunt prea mari pentru vârsta lor, lucruri pe care oricum nu le pot înțelege, lucruri care îi fac să uite că sunt niște copii care ar trebui să se bucure de copilărie. Acum, cât o mai au.

Mă gândeam că dacă m-aș întoarce în timp și m-aș întâlni cu mine – o copilă băiețoasă cu păr scurt și rânjetul până la urechi m-aș strânge în brațe, mi-aș zâmbi și m-aș felicita. Nu mi-am dorit niciodată cu ardoare să cresc, m-am bucurat de fiecare zi petrecută afară, am sărit coarda, am desenat pe șosea, am alergat, m-am jucat, am copilărit! Câteodată mă apucă un dor nebun de copila aceea că-mi vine să răscolesc prin straturile sufletului și să pot cumva să o renasc. Să renasc copilul pe care-l mai aud cum plânge atunci când ar vrea să iasă afară, dar nu-și mai găsește timpul său. Citește mai mult…

Întâmplări

Printre maci și din trecut

Nu știu câți mi-ați simțit lipsa, dar eu am simțit un gol și o apăsare că trebuie să ajung la zi cu articolele voastre. Nu știu ce tot are WordPressul meu, că două zile nu m-a lăsat să scriu nimic. Face figuri din ce în ce mai des, nu îmi mai arată nimic cum trebuie. Mă stresează maxim. De pe telefon nu mai pot citi seara, înainte să adorm, nimic, pentru că s-a stricat și ăla așa că toate merg pe dos. Oare cât îl țin ăștia la garanție, că m-am plictisit fără el? …

Mă simt ciudat, urăsc căldura asta insuportabilă de afară. Parcă mă strânge de gât. Cred că am mai spus-o de o mie de ori, dar tot o repet: nu îmi place căldura, nu îmi place soarele puternic, nu îmi place vara. Așa că oleacă de ploaie aș dori!

Ieri am avut musafiri: o colegă de-a soră-mii a venit la ea și a rămas peste  noapte. Mi-am adus aminte de prieteniile mele din liceu, dar cel mai tare de o anume prietenie. Regret că s-a încheiat printr-o minciună, regret că nu am putut fi niciodată pe deplin apropiate. Citește mai mult…

Întâmplări

Cum m-am simțit în China Town

Ieri a fost una dintre zilele oribile pe care le-am simțit adânc înfipte-n suflet. Am pornit dis de dimineață, când abia se trezise soarele, împreună cu unchi-miu și viitoarea lui consoartă la capitală, pentru șopinguiala de dinainte de nuntă. A lor. Și nunta și șopinguiala. Aș zice păcat, dar mă abțin. Direcția: Dragonul Roșu. Nu știu de ce neapărat ăsta, dar n-am comentat nimic, doar executat. Oricum eram și eu curioasă de ce e pe acolo, având în vedere că am tot auzit că așa fain e de îți vine să arunci cu bani în stânga și-n dreapta.

Prima oprire a fost în Dragon Mega Shop. Ăsta e ăl mai fain (a se citi aspectuos) și mai curat dintre cele pe care le-am văzut. Costume cu duiumu, doar răbdare să ai să le iei la puricat, unele faine, altele mai puțin, ieftine de loc (prețuri pe care le găsești și-n oraș aș zice). Rochii la fel de multicele, unele oribile, parcă făcute în bătaie de joc, altele drăguțele. Cred că nu m-am simțit niciodată așa de prost ca acolo. Parcă aș fi fost un copil care a plecat dintr-un magazin de jucării cu mâna-n … buzunar. Citește mai mult…

Întâmplări

iepuri orfaniAstăzi vreau să vă spun o poveste, puțin tristă, mai mult neagră decât roză (nu, nu e pleonasm ce am zis până acum, o să vedeți de ce), o poveste despre fragilitate, dragoste, poate neîndemânare, poate … Încă se scrie această poveste și cu toate că mi-aș dori să fie lungă, se pare că cineva insistă cu punctul. Dacă l-aș întâlni pe cineva-ul ăsta i-aș spune că e atât de crud și nemilos, dar totodată l-aș strânge în brațe. Sună contradictoriu, este, dar e mai bine. Sunt egoistă când spun că e mai bine. Mă gândesc la mine, la noi și la data trecută.

Cu alte cuvinte, astăzi (încă) se (mai) scrie povestea celor patru suflețele. Și ce bine ar fi de ar rămâne tot atâtea personaje de acum încolo! Până azi noapte erau 11, până ieri noapte 12. Spuneam într-un articol zilele astea că au rămas în grija noastră, după ce le-a murit mama, 12 iepurași mititei, de numai 3 zile. Astăzi fac 6. Erau așa de micuți și de fragili când i-am luat din puf, încât îmi era frică să nu îi strâng prea tare în palmă. Le simțeam și le vedeam inimioara cum bate, de parcă era acolo, aproape să iasă. Erau hidoși, le stătea pielea numai cute- cutișoare și nu era nici urmă de blăniță. Urechiușele aproape că le stăteau lipite de cap și abia se distingea forma ochilor lipiți. Cei albi erau patru la număr și erau rozi (de aici „mai mult neagră decât roză” din prima frază). Chiar erau de-a dreptul ciudăței așa, fără puf, fără ochi, dar cu pielea rozalie și cutată. Restul au fost negri, fără semne distinctive, chestie logică, din moment ce erau numai piele și os.  Citește mai mult…