Întâmplări

Cei mai buni cartofi prăjiți

Mi-am amintit zilele trecute de cea mai bună porție de cartofi prăjiți pe care am mâncat-o vreodată. Nu știu cum tocmai la asta m-am gândit, se întâmplă în ultima vreme să mă taie niște gânduri fulgerătoare așa, de câteva secunde, care să-mi amintească de diverse chestii. O fi de la vârstă, nu știu.

Ei bine se făcea că eram în anul 1 de facultate, respectiv anul 1 de stat la cămin. Etajul 2.  Într-o seară venisem cu colegă-mea după o tură de șopinguială destul de obositoare (pentru mine). Urcăm treptele într-un mare stil de mai să trezim tot căminul, cu o mătură-ntr-o mână și vreo 2-3 pungi în celaltă (eu), un mop cu-a lui găleată și alte 2-3 pungi (ea), cu râsete dolofane și multă voie bună, când constatăm cu stupoare că am obosit. Un pic nefiresc, având în vedere că băteam drumul ăla de câteva ori pe zi. Ne ciondănim puțin pe tema cine să cotrobăie prin geantă după cheie, dar ies victorioasă eu. Adică ea trebuia să scoată obiectul magic, să descuie, ca apoi să ne aruncăm dându-ne sufletul pe saltelele destul de moi și numai bune de odihnă. Citește mai mult…

Întâmplări

Unde ești, copilărie?

Ieri postasem lumea copiilor surprinsă-n fotografii. Așa cum am văzut-o eu copil fiind, așa cum cred că ar trebui să o vadă orice copil de astăzi. Și totuși parcă îi aleargă cineva. Parcă își doresc lucruri care sunt prea mari pentru vârsta lor, lucruri pe care oricum nu le pot înțelege, lucruri care îi fac să uite că sunt niște copii care ar trebui să se bucure de copilărie. Acum, cât o mai au.

Mă gândeam că dacă m-aș întoarce în timp și m-aș întâlni cu mine – o copilă băiețoasă cu păr scurt și rânjetul până la urechi m-aș strânge în brațe, mi-aș zâmbi și m-aș felicita. Nu mi-am dorit niciodată cu ardoare să cresc, m-am bucurat de fiecare zi petrecută afară, am sărit coarda, am desenat pe șosea, am alergat, m-am jucat, am copilărit! Câteodată mă apucă un dor nebun de copila aceea că-mi vine să răscolesc prin straturile sufletului și să pot cumva să o renasc. Să renasc copilul pe care-l mai aud cum plânge atunci când ar vrea să iasă afară, dar nu-și mai găsește timpul său. Citește mai mult…

Întâmplări

Printre maci și din trecut

Nu știu câți mi-ați simțit lipsa, dar eu am simțit un gol și o apăsare că trebuie să ajung la zi cu articolele voastre. Nu știu ce tot are WordPressul meu, că două zile nu m-a lăsat să scriu nimic. Face figuri din ce în ce mai des, nu îmi mai arată nimic cum trebuie. Mă stresează maxim. De pe telefon nu mai pot citi seara, înainte să adorm, nimic, pentru că s-a stricat și ăla așa că toate merg pe dos. Oare cât îl țin ăștia la garanție, că m-am plictisit fără el? …

Mă simt ciudat, urăsc căldura asta insuportabilă de afară. Parcă mă strânge de gât. Cred că am mai spus-o de o mie de ori, dar tot o repet: nu îmi place căldura, nu îmi place soarele puternic, nu îmi place vara. Așa că oleacă de ploaie aș dori!

Ieri am avut musafiri: o colegă de-a soră-mii a venit la ea și a rămas peste  noapte. Mi-am adus aminte de prieteniile mele din liceu, dar cel mai tare de o anume prietenie. Regret că s-a încheiat printr-o minciună, regret că nu am putut fi niciodată pe deplin apropiate. Citește mai mult…

Întâmplări

Cum m-am simțit în China Town

Ieri a fost una dintre zilele oribile pe care le-am simțit adânc înfipte-n suflet. Am pornit dis de dimineață, când abia se trezise soarele, împreună cu unchi-miu și viitoarea lui consoartă la capitală, pentru șopinguiala de dinainte de nuntă. A lor. Și nunta și șopinguiala. Aș zice păcat, dar mă abțin. Direcția: Dragonul Roșu. Nu știu de ce neapărat ăsta, dar n-am comentat nimic, doar executat. Oricum eram și eu curioasă de ce e pe acolo, având în vedere că am tot auzit că așa fain e de îți vine să arunci cu bani în stânga și-n dreapta.

Prima oprire a fost în Dragon Mega Shop. Ăsta e ăl mai fain (a se citi aspectuos) și mai curat dintre cele pe care le-am văzut. Costume cu duiumu, doar răbdare să ai să le iei la puricat, unele faine, altele mai puțin, ieftine de loc (prețuri pe care le găsești și-n oraș aș zice). Rochii la fel de multicele, unele oribile, parcă făcute în bătaie de joc, altele drăguțele. Cred că nu m-am simțit niciodată așa de prost ca acolo. Parcă aș fi fost un copil care a plecat dintr-un magazin de jucării cu mâna-n … buzunar. Citește mai mult…

Întâmplări

iepuri orfaniAstăzi vreau să vă spun o poveste, puțin tristă, mai mult neagră decât roză (nu, nu e pleonasm ce am zis până acum, o să vedeți de ce), o poveste despre fragilitate, dragoste, poate neîndemânare, poate … Încă se scrie această poveste și cu toate că mi-aș dori să fie lungă, se pare că cineva insistă cu punctul. Dacă l-aș întâlni pe cineva-ul ăsta i-aș spune că e atât de crud și nemilos, dar totodată l-aș strânge în brațe. Sună contradictoriu, este, dar e mai bine. Sunt egoistă când spun că e mai bine. Mă gândesc la mine, la noi și la data trecută.

Cu alte cuvinte, astăzi (încă) se (mai) scrie povestea celor patru suflețele. Și ce bine ar fi de ar rămâne tot atâtea personaje de acum încolo! Până azi noapte erau 11, până ieri noapte 12. Spuneam într-un articol zilele astea că au rămas în grija noastră, după ce le-a murit mama, 12 iepurași mititei, de numai 3 zile. Astăzi fac 6. Erau așa de micuți și de fragili când i-am luat din puf, încât îmi era frică să nu îi strâng prea tare în palmă. Le simțeam și le vedeam inimioara cum bate, de parcă era acolo, aproape să iasă. Erau hidoși, le stătea pielea numai cute- cutișoare și nu era nici urmă de blăniță. Urechiușele aproape că le stăteau lipite de cap și abia se distingea forma ochilor lipiți. Cei albi erau patru la număr și erau rozi (de aici „mai mult neagră decât roză” din prima frază). Chiar erau de-a dreptul ciudăței așa, fără puf, fără ochi, dar cu pielea rozalie și cutată. Restul au fost negri, fără semne distinctive, chestie logică, din moment ce erau numai piele și os.  Citește mai mult…

Întâmplări

O nenorocire nu vine niciodată singură, ci cu alte două după ea!

Nu știu ce am făcut rău sau cine o avut așa mare pică pe mine dar cu siguranță tare supărat trebuie să fi fost. Mă gândesc că poate funcționează treaba ca la păpușile voodoo. Mai un ac înfipt pe acolea, mai unu pe colea și iacă așa până moare victima. Bine, nu moare, dar simte că moare. Cred. Sau pe acolo. Nu a fost de ajuns că duminică am făcut temperatură măricică (n-am măsurat-o să nu mă sperii, dar am simtiț-o) și abia am adormit din cauză că nas înfundat și negăsit poziție bună de respirat. Adică în jur de ora 1- 1 jumate. Trebuia să se afirme treaba aia cu o  nenorocire nu vine niciodată singură, așa că 3 ore mai târziu m-a trezit o durere îngrozitoare de rinichi care nu m-a mai lăsat până pe la 7 când am păcălit-o cu alifiile miraculoase de la mama și când am reușit să mai închid un ochi. Prea miraculoase n-au fost ele că după ce le-a trecut efectul am început să resimt durerea și m-am trezit. Cu chiu cu vai am reușit să cobor din pat și chiar să și ajung la magazin și cam ăla a fost tot traseul făcut ieri. În rest am stat și-am zăcut. Citește mai mult…

Întâmplări

Viața cu-o soră, la curte, cu 3 câini.

Cinci și-un sfert dimineața, o senzație de sete și un somn prea dulce ca să bag de seamă senzația. De obicei când mă trezesc noaptea îmi ia ceva până adorm la loc, așa că am făcut repede un calcul mental și am constatat că mai bine beau apă ca să am timp să adorm până se trezește soră-mea, că apoi dus îi somnul meu la vale … Așa că beau, mai verific încă o dată ceasul, închid ochii, îmi așez perna mai nu știu cum, trag pătura de tot și nici n-apuc bine să îmi doresc să adorm că începe să sune. Alarma, aia de cinci jumate.

Sor-mea părea să nu fi băgat de seamă că pentru ea sună miraculoasa sirenă-a telefonului, așa că îi dau un ghiont în spate să se trezească și să închidă. Mă bombăne c-am trezit-o (eu!!) și îmi zice că mai doarme până la șase. După încă patru alarme se făcu șase, iar eu eram în toiul fericirii că în sfârșit se trezește și începe zumzăiala oficială, dar nu mai conta nimic, eram dispusă să mă fac că nu aud nimic și să dorm, asta după ce toată noaptea am dormit vreo 3 ore. Citește mai mult…

Întâmplări

Ceva bun, ceva rău și-o laudă

Știu că am lipsit, sper că mi-ați remarcat absența (!!!) și că v-a fost și dor de Călător prin viață. No, glumesc, la nimenea nu-i dor di mini  și știu asta, dar încă nu știu dacă e de bine sau de rău. Ca să-ți fie dor de cineva trebuie să-l iubești sau simpatizezi, nu? Și dacă ești simpatizat sau iubit ești predispus să dezamăgești, nu? Și ce-i mai nasol decât să citești în alți ochi  dezamăgire? Că nu ești așa, că nu ai ajuns așa, că nu ai așa, că nu, că nu … Să te uiți în oglindă și să vezi dezamăgirea de pe chip și din sclipirea ochilor, aia e mai nasol. Nu-i tocmai bună introducerea asta, dar așa s-o vrut, așa o las. Nu am vrut-o eu, ci ea s-a cerut. Așa că nu-mi spuneți că v-a fost dor de mine, că nu vreau asta. Nu, n-am fost plecată (doar cu capu’), nici nu m-am măritat și nici răpită n-am fost, ci doar plictisită și prinsă-n oale, mai bine zis în tăvi, că eu de partea asta m-am ocupat mai mult. Citește mai mult…

Întâmplări

Constatări de ora 7

Nici n-am deschis bine ochii că îmi bâzie telefonul. Îl iau și încerc să descifrez ce vrea de la mine la șase și un pic  dimineața. E o notificare de la aplicația de mesaje care mă anunță că a apărut o nouă temă. Una roșie, cu inimioare. Multe inimioare. Adorm la loc până când, 10 minute mai tâziu, bâzâie iar. Deschid ochii, las să-mi scape o înjurătură și deschifrez alt mesaj. Vodafonu’ mă anunță că azi am net gratis. Mulțumesc, dar n-am nevoie. Eu de somn am nevoie, că azi noapte era două și eu eram cu ochii pe tavan și puteam să jur că aud câinele sforăind pe scări.

N-am mai apucat să îmi regăsesc locul pe pernă, să nu fie nici prea sus, nici prea tare, nici prea moale, nici la jumatea patului, dar nici la margine de tot, că începe să-i sune alarma soră-mii. Citește mai mult…

Întâmplări

Când munca noastră nu-i a noastră …

De când am creat categoria Plăceri nevinovate, stau tot mai mult în bucătărie. Și pentru că vreau să măresc  numărul rețetelor, încerc pe cât pot să descopăr altele noi, dar asta nu înseamnă că nu le refac pe cele încercate deja … mai răruț, dar le refac. Într-un caiet mă așteptă deja un tenculeț de notițe și într-un folder pe desktop așteaptă cuminți câteva zeci de poze ce urmează a fi editate și puse frumușel în articole.

Nu aș putea să public o rețetă niciodată, dacă nu aș încerca-o sau dacă nu aș avea poze. În caietul mamei sunt o groază de prăjituri pe care le făcea înainte și care știu sigur că sunt bune, dar pentru că nu le-am refăcut EU și nu le-am pozat aleg să le las acolo. Câteodată atunci când fac ceva după o anumită rețetă, se întâmplă să mai fiu nevoită să adaug făină, sau constat că e prea mult zahăr și că produsul final e prea dulce, sau că nu știu nu îmi place mie ceva. Îmi notez modificările și încerc să refac rețeta cât se poate de repede ca să fiu sigură că sunt mulțumită. Citește mai mult…