D`ale sufletului

Întinde mâinile și suflă … puf de păpădii

papadii   Dragă chipule fără nume,

Am un gol imens în cap și simt cum îmi bate vântul gândurile. Alerg, alerg cu tălpile prăfuite de anii din spate, printre pufuri de păpădii ce se ridică vioaie spre cer. De când n-am mai suflat într-o păpădie… O să îți adun câteva într-o bună zi, să suflăm împreună. Mai întind mâna să culeg niște flori de cireș, căci sunt roz ș-am înțeles că roz e doar viața cu-a ei dragoste. Eu credeam că dragostea are culoarea curcubeului și că viața are ce culoare vrem noi să aibă. A mea de exemplu e albastră. Așa de liniștită și în ultimul timp cam lentă. Parcă nimic nu merge așa cum ar fi normal. Mi-aș dori să fie o explozie de culori. Știu că undeva, cândva așa va fi.

Tu ce mai faci? Încă mai aștepti pe aceeași bancă cu inițiale scrijelite pe spătar, să vină dragostea la tine? Fericirea ta ce culoare are? Ce nume o face să roșească? Mă gândeam să suflăm împreună în păpădii, dar ție nu îți place. Tu crezi că păpădiile ar trebui lăsate să se bucure de viață … Mă întreb de ce stai pe loc, de ce nu alergi cu mine? N-o să vină nimeni la banca aia, e o zi mohorâtă de primăvară … Dragă chipule fără nume, aleargă, zâmbește, adună-ți într-un buchețel toate tristețile și suflă-n ele … pufuri de păpădii înălțate spre ceruri, asta vei avea la final de zi.

N-am mai scris haotic așa de mult, de pe vremea când dansam nopțile cu stelele pe asfaltul încins până venea luna și-și chema copiii, să vegheze pe boltă și alte suflete. Unele mai fericite. Pe banca unde aștepți tu, am simțit nevoia să-mi scrijelesc numele. Nu, nu e al meu, e un nume pe care mi l-aș fi dorit, e numele pe care i l-am ales inimii mele. Poate e o coincidență că aceeași bancă ne-a fost prieten comun al așteptării. Doar că tu aștepți dragostea, eu așteptam … oare chiar așteptam ceva?  Vezi tu, chipule fără nume, am crezut că la banca aceea va veni cineva să-mi mângâie lacrimile, dar singurii care au făcut asta au fost picurii de ploaie … Poate tu ai mai mult noroc, deși dragostea nu cred că stă pe bănci. Ea alergă prin nisipuri fine sau pe vârfuri de stânci, prin cuvinte și atingeri. E așa de colorată, pe când băncile au vopsele ieftine și spălate de tristețile vreunui trup plăpând ce-și odihnește dorurile …

Știu că probabil te gândești la ce text mai e și ăsta. Nu încerca să-l înțelegi, doar simte-l. Pentru că el sunt eu, sunt fiecare literă în parte. Fiecare cuvânt, fiecare gând, fiecare spațiu. Aleargă, chipule fără nume, printre rânduri, zâmbește, întinde mâinile și suflă … puf de păpădii.

 

Un om.

 

11 Comentarii

Lasă un răspuns