SuperBlog

Am fost invitați să ne jurizăm impresiile…

Claudia, unul dintre organizatorii SuperBlog ne-a lansat zilele astea o super provocare. M-am gândit și răzgândit de multe ori  dacă să accept ori ba, pentru că probabil voi supăra pe mulți cu ceea ce voi scrie aici. Provocarea constă în scrierea unui articol în care să ne expunem impresiile despre SuperBlog. Cu bune, cu rele, cu îmbunătățiri, exact așa cum îl vedem noi, cei cu ceva experiență la bord. Partea mișto abia urmează: vom avea ocazia să jurizăm articolele celorlați care vor accepta provocarea. Deci fiecare participant la acest joculeț, să-i spunem așa, va juriza și va fi jurizat. De jurizat, am fost jurizați la fiecare probă, nu-i bai, n-o pica cerul dacă vom mai fi o dată. Însă de partea cealaltă a baricadei n-am fost niciodată. Sper că va fi dacă nu ușor, măcar nu prea greu. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Ploaie. Singurătate. Astăzi

Astăzi … mi-e mai singur sufletul ca oricând. Nu-l mai ajută nimic, nici măcar încercările mele stângace de a-i promite că o să fie bine. Și e cumplit de greu să taci când ție îți vine să urli, să zâmbești când știi că ai făcut-o de prea multe ori și chipu-ți s-a săturat de atâta falsitate, să mai ții capul sus când mintea îți spune că ai ajuns un nimic. Nu ai nevoie decât de o oglindă și de liniște. Să îți vezi ochii triști și să auzi strigătul de ajutor. Cineva în tine zbiară. Aproape te doboară. Ești așa de neputincios în fața ta…

Astăzi … am nevoie mai mult ca oricând de o mână care să coboare după mine. Să coboare ca să mă ridice. Am nevoie de sprijin. Să tacă. Să mă strângă puternic, dar să tacă. Am nevoie de liniște. Una adevărată, una pentru suflet. Citește mai mult…

Diverse

Direct din news feed

Nu știu cum e la voi, dar la mine pe facebook e plin de dorințe. Ce își dorește x-ulescu de la 2018, ce vrea să realizeze y în noul an, ce, ce și iară ce. De parcă ar păsa cuiva. Dar așa ne place nouă să ne expunem. De la cum ne petrecem diminețile, la ce oră ne bem cafeaua, unde și cu cine, ce mâncăm de cină, ce filme vedem și cu cine. Până și prima poză pe care i-o faci bebelușului la naștere apare pe facebook.

Fiecare dintre noi am avut un Crăciun de poveste, cu brad împodobit, bucate alese, cadouri din belșug. Am primit colindători, am petrecut în restaurante și totul a fost roz și alte culori derivate din roz. Apoi a urmat Revelionul. Altă distracție, altă paletă de rozuri. Pahare sparte, bani în buzunare, tot felul de poze postate la doișpe noaptea în care îți iei partenerul de braț, ciocniți paharele și vă uitați spre cameră. Rânjiți cu toți dinții ca să vadă lumea ce fericire mare și scrieți un La mulți ani, apoi aruncați răvașul pe mare, postați poza ca să vadă tăt mapamondul. Citește mai mult…

Diverse

Ședințele cu părinții. Plăcere sau chin?

Nu știu de ce unii diriginți adoră să facă ședințe. Dar adoră pe bune treaba asta, așa că în fiecare lună trebuie musai să pună de o întâlnire că altfel se strică fengșuiul elev-părinte-profesor. Eu am fost din rândul celor mai norocoși – doamna diringintă pe care am avut-o, organiza maxim 2 ședințe pe an școlar și nici atunci prezența nu era obligatorie. Soră-mea însă are o nebună (mda, chiar e) care lunar trimite mesaje părinților – invitații la ședințe. Și nu știu cum se face că formulează în așa fel încât dacă nu ajungi la ora aia, în ziua aia înseamnă că tu, părinte denaturat ce ești ai pierdut o ocazie pe care n-o mai poți avea decât luna viitoare, în care să te interesezi de viitorul copilului tău. Și te vei simți prost, pentru că asta înseamnă că nu îți iubești copilul. Nu ești alături de el, nu te interesează ce face, cu cine și de ce. Citește mai mult…

Întâmplări

Îndrăgostiți pe-o bancă-n parc

Astăzi am fotografiat doi îndrăgostiți… un el timid, cu bujori în obrăjori, amorezat până peste cap de-o doamnă senzuală, cu privirea galeșă. Amândoi stăteau pe-o canapea roșie în parcul de vizavi. Unul lângă celălalt, dându-și ocheade zdravene, deloc subtile cum ar fi trebuit. El rânjea cu gura până la urechi, ea abia își arăta albeața dinților. Buzele gingașe și roșii se depărtaseră ușor. Parcă îi plăcea misterul în care se învăluise. El părea că ar muta luna din loc pentru ea. Ea cam împietrită.

În jurul lor iarba încă era verde. Pluteau inimioare și vântul le adia pletele lungi. Ea avea  o pieptănătură dreaptă, serioasă, prinsă delicat cu o fundiță. El – un tânăr îndrăgostit cu un păr rebel, cu fire zburdalnice și neastâmpărate. O adevărată viață în pletele lor lungi.

Și totuși nu părea să le pese că afară sunt doar câteva grade, că apa din lacurile de alături e înghețată, că ciripitul păsărilor a înghețat de mult, că cerul și-a pierdut albăstreala, că … că. Ei doar stăteau acolo, pe banca roșie din parc și se îndrăgosteau unul de celălalt…  Citește mai mult…

SuperBlog

Simte-te bine cu Hotmama.ro!

Nu știu cum e să fii însărcinată sau proaspăt mămică (nu proaspătă mămică, da?) dar pun pariu că eu m-aș distra așa de tare să merg la cumpărături … încât aș fi numai cu zâmbetul pe buze. Glumesc, chiar nu m-aș vedea umblând cu o burtă imensă (v-am zis că-mi doresc gemeni?)  din magazin în magazin și probând haine. Mi se pare o pierdere de timp, o acțiune dătătoare de dureri de cap.

Îmi imaginez cum hainele o să intre brusc la apă și cum e nevoie de ieșiri mult mai dese  prin magazine. Și atunci mă gândesc, de ce să nu stau eu cocoțată în vârful patului și din 3 clickuri și două mișcări să-mi cumpăr haine? Așa nu mă mai enervez nici eu colindând peste tot și nici pe al meu nu-l mai stresez cu veșnica mea problemă: aia nu-mi place, aia nu, nici asta, nici ailaltă.  

Ca mine probabil mai sunt. Și vreau să cred că nu sunt deloc puține, că doar nu oi fi eu oaia a mai neagră din câte există. Și poate că acele femei nu știu că își pot alege hăinuțe stând comod la birou, în pat sau alături de-o ceașcă de ceai la gura sobei. Citește mai mult…

SuperBlog

– Că tot ne-am strâns cu toții la o bere mai devreme în seara asta, hai până începe meciul să ne jucăm ceva, nu vreți? îi întreabă Victor pe băieți.

– Noi mai suntem de joacă? râde Mihai. Hai fie, văd că ceilalți dau din cap. Ce ai? Rummy? Sau facem o tablă?

– De fapt nici una nici alta. Jumanji.

– Ju .. ce?, se miră băieții.

– Jumanji. E un joc pe care l-am luat pentru copiii mei. Mi l-a vândut un tip cam țăcănit, cred că fumase mult în ziua aia. Îmi vorbea despre lumea din joc, zicea ceva de o junglă, în fine. Un nebun. Eu tot ce voiam era un cadou pentru copiii mei, de Crăciun. Și cum ei acum nu sunt acasă, zic să-l jucăm noi un pic să vedem ce și cum.

– Arată cam dubios, să știi. Dar nu ne sperie pe noi un joc. Să-i dăm drumul… hmm, trebuie să ne alegem avatare. Eu aleg să fiu tipa asta drăguță și sexi, râde Mihai.

– Bă, sunteți siguri că vreți să jucăm? Poate ăla nu era chiar nebun, intervine Ionuț. Ia uite ce scrie aici: Advertisment! Odată pătrunși în junglă doar victoria vă va salva. Fiți uniți!”

– Bla bla bla … zice Victor. Tu chiar crezi ce scrie acolo? E pentru suspans frate, să pară jocul mai interesant. Hai să începem.

Radu apasă pe buton și câteva secunde timpul se oprește în loc. Se aude un sunet îndelung și o mare adâncitură apare în mijlocul camerei. O gaură neagră, un vârtej născut din nimic care-i atrage pe cei patru cu o viteză uluitoare.  Citește mai mult…

SuperBlog

Durează 5 minute! Doar 5 minute!

Eu sunt omul ăla nebun care în loc să-l ia pe „sunt gata în 5 minute” în brațe, e gata înaintea tuturor. Ilogic într-un fel, aș zice, pentru că acest sunt gata în 5 minute e specific mai mult femeilor. Nici nu mai știu de câte ori am tot spus pe aici că unul din defectele mele cele mai mari este punctualitatea. Când trebuie să fiu undeva la minutul 23 jumate, poate să toarne cu găleata, să cadă cerul, să se facă găuri în asfalt că eu tot la minutul 23 jumate ajung. Chiar mai devreme. Pentru că … nu știu. Așa sunt eu.

Al meu prieten însă e fix opusul meu. Și asta de cele mai multe ori mă scoate din sărite. Și fac urât. Și tun. Și fulger. Și-mi vine să înnebunesc când văd că se mișcă așa lent și adormit și oricum numai rapid nu. Situație: la ora 8 dimineața trebuie să plecăm. Eu îmi pun alarma de la 7 fără ceva, pentru a-mi permite să dau câteva amânări și să mai lenevesc (ca și cum până atunci aș fi muncit). El își pune alarma la 7 și. Citește mai mult…

SuperBlog

Share and play și câștigi un Huawei!

– Despre ce pariu e vorba Andrei? mă întreabă Ioana curioasă.

– Am făcut un pariu cu băieții. Fii atentă, mă bazez pe tine. Ajungem acasă, Grecu și Flavius ne așteaptă acolo. Am comandat deja mâncare chinezească.

– Mâncare chinezească? Super! Sper că e de la Wu Xing, sunt fan. Știu tot ce au ei, comand tot timpul, ce să mai. Și cu pariul? Ce e cu el?

– Păi … am cam pariat pe tine. De fapt eu chiar îmi pun baza în tine. Ideea era că te vom lega la ochi, îți vom da să guști din cele 12 cutii și dacă greșești 2 din ele, ai picat.

– Wow, super! Chiar mă bucur că ai ales să te bazezi pe mine. N-am să te dezamăgesc, doar ți-am zis că sunt fan mâncare chinezească.

– Ăăă, de fapt, eu am pariat că tu nu ai să ghicești. De unde era să știu eu că tu ești fan? N-ai pomenit niciodată de asta.

– Hai măi serios? Atunci îmi pare rău pentru tine. Și ce trebuie să faci? Asta, desigur în caz că vei pierde, ceea ce e foarte posibil.

– Doar fă în așa fel încât să nu fiu nevoit să mă fac de râs. Citește mai mult…

SuperBlog

Cafea cu iz de altădată …

Cămăruța cu pereți scorojiți și tavan din trestie se umplea cu aromă de cafea. În mijloc, pe un scaun ce servea drept măsuță așteptau să fie umplute trei cești. Un ibric vechi, din tablă, le alinta pe rând, cu licoarea neagră. Eram cinci suflete, în jurul scaunului- masă și depănam amintiri. Amintiri pentru cei mari, povești frumoase, auzite pentru prima oară pentru noi, copilele, ce priveam la fiecare cum soarbe din ceașcă.
Parcă o aud și acum, pe mamaie L. cum o ruga pe mama să ne dea și nouă câte o gură, că parcă prea privim cu jind. Iar noi luam, ne înmuiam buzele și ne bucuram că suntem într-atât de mari să avem voie să gustăm.
Nu știu ce magie era în ibricul de tablă, vechi de peste 50 de ani, dar niciodată cafeaua n-a mai avut același gust ca acela pe care îl avea la mamaie L. în cămăruța cu pereți scorojiți. Câteodată am impresia că îi simt aroma de atunci: mirosea a mamaie, mirosea a iubire, a revedere, mirosea a bătrânețe și-a dor. Mi-e un dor nebun să mai văd acele mâini tăbăcite de ani, cum așează atent 3 ceșcuțe luate de pe raftul verde, agățat pe perete, sub tabloul cu fetița și pisica croșetate. Citește mai mult…