SuperBlog

Despre SuperBlog – impresii (ediția primăvară 2017)

Deja a trecut o lună de când s-a terminat competiția SuperBlog și eu abia azi am reușit să mă adun și să-mi scriu impresiile și să trag linia de final. Nu-i vina mea, zău, viața la țară, la curte, te ține într-o continuă mișcare. Sunt la a 4-a participare dar nu mă deranjează asta, îmi place ceea ce se întâmplă acolo, deși parcă ar fi căzut blestemul clasamentului pe mine. Nu pot să scap de locurile 18-20 de niciun foc… Citește mai mult…

D`ale sufletului

Astăzi – gol imperfect

Astăzi mă simt de parcă oasele mele ar fi în război unele cu altele. Îmi vâjâie capul și mă simt parcă nici cu amețeala nu stau bine. Nu știu câte ore am dormit în ultimul timp, dar știu că nu suficiente. Mi-am anesteziat sufletul ca să nu-i mai simt și lui durerea. Ar fi fost prea multă. Tot ce îmi doresc e un somn lung, un masaj bun și niște liniște. La kilogram dacă se poate și în interior. Interiorul creierului, acolo unde gândurile vorbesc singure. Uneori am impresia că sunt alcătuită din două persoane, una fizică, alta se află acolo, în interior. Problema e că sunt diferite persoanele astea.

Astăzi s-au făcut șase luni de când a plecat ultimul. Am început să învăț cântecele bisericești fără să vreau. Ce ciudat e să trebuiască să încui poarta când sunt toți plecați de acasă, să intri în casa unde nu demult locuia un om și să nu mai fie nimic, doar praf și pulbere de amintiri …. Citește mai mult…

Trăirile lui Elon

Trăirile lui Elon. Țiganca (III)

∗ continuare de la Retrospectiv ∗

Își roti privirea în căutarea unui loc ferit. Dintre blocuri o bătrână îmbrăcată neglijent îi făcu semn. Cu mâinile acoperindu-și goliciunea Elon se strecură printre mașinile oprite la semafor. Se crease forfotă mare în stradă.

– Băiete, dacă și tu vrei să te sinucizi, trebuie s-o faci în alt stil, îi zice bătrâna pe un ton ridicat. Chipul ei parcă era rupt din poveștile cu vrăjitoare. Multe riduri îi îmbrăcau obrajii cu pielea bătătorită și murdară. Nasul îi era lung și ascuțit, cu vârful ridicat. Avea o gură mare, din care în partea dreaptă i se mai zăreau doi dinți ciobiți și strâmbi. Doar vocea groasă și răgușită ca a unui tutunar înlătura ideea de vrăjitoare.

– Să mă sinucid? De ce aș face-o?

– Orașul ăsta e plin de nebuni, mereu am zis-o! Vezi podul ăsta de aici? Acum câteva zile aproape că s-a aruncat unu.. Și ghici ce? Era tot gol, așa ca tine. A alergat printre mașini strigând să-i cheme cineva soția că are de gând să se arunce. Citește mai mult…

Întâmplări

Cum m-am simțit în China Town

Ieri a fost una dintre zilele oribile pe care le-am simțit adânc înfipte-n suflet. Am pornit dis de dimineață, când abia se trezise soarele, împreună cu unchi-miu și viitoarea lui consoartă la capitală, pentru șopinguiala de dinainte de nuntă. A lor. Și nunta și șopinguiala. Aș zice păcat, dar mă abțin. Direcția: Dragonul Roșu. Nu știu de ce neapărat ăsta, dar n-am comentat nimic, doar executat. Oricum eram și eu curioasă de ce e pe acolo, având în vedere că am tot auzit că așa fain e de îți vine să arunci cu bani în stânga și-n dreapta.

Prima oprire a fost în Dragon Mega Shop. Ăsta e ăl mai fain (a se citi aspectuos) și mai curat dintre cele pe care le-am văzut. Costume cu duiumu, doar răbdare să ai să le iei la puricat, unele faine, altele mai puțin, ieftine de loc (prețuri pe care le găsești și-n oraș aș zice). Rochii la fel de multicele, unele oribile, parcă făcute în bătaie de joc, altele drăguțele. Cred că nu m-am simțit niciodată așa de prost ca acolo. Parcă aș fi fost un copil care a plecat dintr-un magazin de jucării cu mâna-n … buzunar. Citește mai mult…

Cărți

valuri de viata, lina moacaTitlu: Valuri de viață
Autor: Lina Moacă
Data apariţiei:  2015
Colecţia: Cărţile Arven
Numărul de pagini:  428
Editura: Herg Benet

Cu riscul de a părea încă un cititor adolescentin am să spun cu mâna pe inimă că abia am putut să las cartea din mână. Și n-aș fi lăsat-o, dacă nu arăta ceasul ora două noaptea. Aș fi citit-o în jumătate de noapte dacă nu mi-ar fi cântat Ene pe la gene. Romanul Valuri de viață ne spune povestea Irinei Albu, o tânără de 18 ani ce se întoarce de la Paris, de la studii, pentru a fi alături de bunicul ei, Dan, un moșneag încă prins în febra muncii. Dan era tot ce mai avea pe lume Irina. Părinții eu muriseară când aceasta avea nouă ani, într-un accident de mașină.

Dacă vă gândiți că urmează o poveste de dragoste clasică, dintre doi adolescenți, da, aveți dreptate. Recunosc că și eu m-am gândit la asta încă de când am aflat că Irina avea să-și termine liceul în București. În prima zi, un băiat (tipul râvnit de toate liceenele care pare să nu aibă ochi pentru niciuna) cu ochi  verzi îi atrage atenția. Citește mai mult…

D`ale sufletului

luna pe plajaCând marea ne invită s-o cântăm și pescărușii ne sunt spectatori, tu să vii, să-mi așterni perle în palme și să-mi săruți urmele pașilor cu care am mângâiat plaja. Să nu vorbim. De ce să zdrobim prin cuvinte castele din scoici adunate-n doi, din doi în doi pași aruncați alene în zbor lin de val spumos ? Să nu trezim marea. E așa o catifea albastră în somnul cel adânc, încât parcă-i pasăre măiastră preschimbată-ntr-un întins. De ce să o trezim când pe genele-i închise poartă vapoare și îmbrățișări? Când pe buze-i stă prelinse sunete de sirene, dulci cuvinte-n depărtări? Când cu brațele cuprinde răsărituri și apusuri, focuri vii la ceas de seară, licăriri, sclipiri în noapte?

De ce să trezim liniștea plajei când e așa melodioasă? Oare cuvintele noastre cioplite dintr-un topor frivol ar prinde șlefuire? Sau ne-am ascunde pe după sunete colțuroase, ne-am împiedica de curbe și am alerga fiecare spre țărmuri opuse, amândoi sub aceeași lună nebună și roșie după mine, după  tine, după noi? Tu i-ai declara confuzia și te-ai arunca în mare, printre șoapte, în noapte, strigăte de ajutor. Și ce frumos e întunericul acolo, dedesubt, unde nu locuiește nimeni, doar pești și alge, scoici și căluți, necuvinte grăitoare de iubire și-efemer… Iar eu – eu mi-aș coase rochie din nisipuri fine, prea pline de cochilii de scoici. Citește mai mult…

Trăirile lui Elon

man in bar∗ continuare de la Coșmarul camerei cu pereți albi 

Probabil că îl credeau vreun nebun oamenii care îl ocoleau fără ca măcar să îl privească. Femeile le acopereau  ochii copilelor cu codițe prinse-n panglici roșii, iar bătrânii își făceau cruce timid și aruncau priviri curioase. Elon îi privea pe toți, pe rând, cerând parcă ajutor și ceva de îmbrăcat. Tot ce știa e că e gol pe o trecere de pietoni dintr-un oraș al cărui nume nu-l cunoștea, înconjurat de niște oameni care se holbau de-a dreptul la goliciunea lui de parcă nu ar mai fi văzut un bărbat dezbrăcat. Știa că nu se putea baza pe ajutorul semenilor săi, tocmai din cauza asta nu îi iubea. N-a simțit niciodată compasiune și înțelegere pentru oameni.

Mai simțise cândva răceala din privirile străinilor și confuzia pe care o avea acum. Era doar de nouă ani când tatăl său divorțase de mama sa. Era un bărbat care iubea băutura și scandalurile așa că divorțul venise pentru femeie ca o eliberare dintr-o strânsoare prea grea pentru sufletul său, iar pentru copil era începutul unei noi vieți lipsite de palme grele simțite pe obrajii pe care doar lacrimile mai poposeau. Și totuși fericirea era încă departe. După jumătate de an în care părea că totul căpătase un nou sens, Elon se trezi într-o dimineață cu un bilet pe pat, un bilet în care mama sa îi scrisese că se împăcase cu fostul soț, bărbatul care l-a bătut de zeci de ori că mânca prea mult sau că mai cere un lemn în plus, în odaia friguroasă. Citește mai mult…

Trăirile lui Elon

Trăirile lui Elon. Coșmarul camerei cu pereți albi. (I)

O cameră cu pereți albi. Din când în când, câte o dungă neagră traversează elegant lăsând senzația de crăpătură în zid. Nicio deschizătură, nicio fereastră, doar nepăsare. Liniște ca-n mormânt și-un aer aproape de nerespirat. Din mijlocul tavanului coboară pe o ață plăpândă un mic păianjen. Se lasă ușor, parcă simțindu-se urmărit, până la jumătate, apoi dispare. Parcă nici n-a fost acolo. Unu-doi, unu-doi, se numără dungile negre și rușinate se preling pe podea.

– Unu-doi, unu-doi, se numără dungile, șoptește Elon. Unu-doi, unu-doi. Oare ce caut eu aici? Captiv în propriul coșmar. În camera de un alb imaculat, fără ferestre, bărbatul stă întins pe podea. Ascultă murmurul dungilor în liniștea apăsătoare și zâmbește. Ar vrea să strige, dar știe că nu-l va auzi nimeni. În coșmarurile lui întotdeauna e singur și captiv. Nu iubește oamenii și nici nu cunoaște iubirea. Citește mai mult…

Întâmplări

iepuri orfaniAstăzi vreau să vă spun o poveste, puțin tristă, mai mult neagră decât roză (nu, nu e pleonasm ce am zis până acum, o să vedeți de ce), o poveste despre fragilitate, dragoste, poate neîndemânare, poate … Încă se scrie această poveste și cu toate că mi-aș dori să fie lungă, se pare că cineva insistă cu punctul. Dacă l-aș întâlni pe cineva-ul ăsta i-aș spune că e atât de crud și nemilos, dar totodată l-aș strânge în brațe. Sună contradictoriu, este, dar e mai bine. Sunt egoistă când spun că e mai bine. Mă gândesc la mine, la noi și la data trecută.

Cu alte cuvinte, astăzi (încă) se (mai) scrie povestea celor patru suflețele. Și ce bine ar fi de ar rămâne tot atâtea personaje de acum încolo! Până azi noapte erau 11, până ieri noapte 12. Spuneam într-un articol zilele astea că au rămas în grija noastră, după ce le-a murit mama, 12 iepurași mititei, de numai 3 zile. Astăzi fac 6. Erau așa de micuți și de fragili când i-am luat din puf, încât îmi era frică să nu îi strâng prea tare în palmă. Le simțeam și le vedeam inimioara cum bate, de parcă era acolo, aproape să iasă. Erau hidoși, le stătea pielea numai cute- cutișoare și nu era nici urmă de blăniță. Urechiușele aproape că le stăteau lipite de cap și abia se distingea forma ochilor lipiți. Cei albi erau patru la număr și erau rozi (de aici „mai mult neagră decât roză” din prima frază). Chiar erau de-a dreptul ciudăței așa, fără puf, fără ochi, dar cu pielea rozalie și cutată. Restul au fost negri, fără semne distinctive, chestie logică, din moment ce erau numai piele și os.  Citește mai mult…