D`ale sufletului

Tot timpul pierdem ceva, fie că este vorba de bani, un autobuz, o cheie sau un episod din serialul preferat. Însă, nimic din astea nu sunt bucățele din noi. Astăzi le pierdem – mâine probabil deja am uitat. Însă atunci când pierdem oameni lucrurile se schimbă.
Din vina noastră, din vina lor, sau pentru că așa spune Cel de Sus trebuie să ne despărțim de oameni dragi.
Prima pierdere cu adevărat grea pentru un suflet de copil (pentru ca aveam paișpe ani) a fost a bunicului. M-a marcat profund și m-a făcut să realizez că pe omul ăla nu o să îl mai văd niciodată. NICIODATĂ! Am fost foarte supărată că mi-a fost luat un om drag și nu înțelegeam de ce Dumnezeu face asta. Nici acum nu înțeleg. Se zice că odată ce trece timpul durerea se estompează, însă eu nu văd niciun adevăr. Totul e clar în mintea mea, parcă s-ar fi întâmplat ieri, iar durerea și lacrimile sunt la fel de copleșitoare ca atunci când s-a întâmplat. Citește mai mult…

SuperBlog

SuperBlog2015

   Nu știu în ce îmi vâr urechile, dar abia aștept! Astăzi din întâmplare am dat peste această competiție și am zis de ce să nu particip și eu? Așa că îmi anunț participarea și sper să fie pe atât de interesant pe cât pare!

D`ale sufletului

De curând am fost la deschiderea anului școlar, la liceul unde am învățat si eu. E adevărat că nu mai arată exact la fel, s-au mai făcut unele modificări, însă clasa „mea” avea același aspect (cred că bătrânesc e cuvântul potrivit) foarte bine conturat în mintea mea. Când am pătruns pe holul unde ne pierdeam pauzele, m-am bucurat să regăsesc scrijelit pe lambriul de pe pereți chipului directorului. Aceleași scrijelituri, același miros, aceleași perdele îngălbenite de timp și podele ridate….

Ne-am strâns apoi în curte pentru a asculta promisiunile conducerii cu privire la noul an și urările de bun venit. Din marea de oameni, am admirat cu lacrimi în ochi pe cei care mi-au fost dascăli și am retrăit în câteva clipe momentele frumoase… Îi căutam pe cei care urmau să-mi fie colegi, aruncam privirea haotic, pentru că tot ceea ce vedeam era străin.

Zici că ăsta e profesorul meu de istorie? Nu-mi place! Am tresărit la auzul întrebării și mi-am dat seama că eu NU eram acolo pentru mine, ci pentru copilul de lângă mine.Aia NU era deschiderea mea. Nu erau colegii mei. TIMPUL MEU TRECUSE.

E sfâșietor să vezi cum Timpul nu îți e prieten. Cum aleargă căpiat lăsând în urmă pe toți și pe toate. Am simțit un mare dor de acele vremuri și un mare gol în suflet. Și m-am simțit un om neputincios și mic în fața unui hău care abia așteaptă să faci un pas greșit…

D`ale sufletului

Singur îmi port păcatele pe drumuri
printre străini uitați de suflete –
căci ele au uitat să mai fie oameni.
îmi duc dorurile si visele spre nicăieri –
la ghena de vise
unde oamenii se leapadă de ele –
ca de Satana
Am uitat sa îmi mai vorbesc Citește mai mult…