D`ale sufletului

Mi-am rezemat tâmpla de umărul teiului bătrân
sub care se împiedicau frunzele
de vreascurile trecutului.
Aşteptam ca toamna să îmi spună povestea
în tonuri livreşti, cu aceeaşi voce şoptită,
plină de teamă, parcă să nu trezească verdele
încă neizgonit. Citește mai mult…

Diverse

În ultimul timp m-am supărat mai mereu. Mă aprind din orice și parcă zilnic sunt pusă pe ceartă. Aseară răsfoind un blog am dat peste un articol cu „100 de zile fericite”. Așa am ajuns să mă provoc, nu înainte de a mă gândi de câteva multe foarte foarte multe ori. :)) Nici acum nu sunt ferm convinsă că o să reușesc, pentru că de prea multe ori trec peste clipele de fericire fără să mă gândesc cât de norocoasă sunt că le-am primit.

Inițial provocarea spune că 100 de zile la rând trebuie să postezi pe unul din conturile de socializare câte o poză, un rând-două-trei în care să arăți ce te-a făcut fericit în ziua respectivă. Sau există și variantă personală, de a nota într-un jurnal. Ei bine, eu aleg a doua variantă, adică cea cu jurnalul și pentru că jurnalul meu actual e ăsta voi posta aici în fiecare săptămână. Citește mai mult…

D`ale sufletului

 pizap.com14431771259741Uneori am prostul obicei de a mă holba la oameni, adică în sensul ăla de a îi privi din cap până în picioare insistent de parcă vrei să dai jos rândurile de piele ca să vezi ce e în sufletul lui. Văd oameni abătuți, oameni care vor să lase impresia că sunt fericiți, oameni al căror zâmbet ascunde supărări… Mă fascinează însă privirile bătrânilor. Sunt pline de o viață de care probabil le e dor. Altele sunt pline de regrete, de lacrimi. Iar altele de iubire.

 Mă plimbam într-o seară prin Sibiu când am văzut o pereche de bătrânei. La brațul bătătorit (de Majestatea Sa Timpul) al soțului său, bătrânica părea să învingă durerea piciorului din cauza căruia mergea puțin schiopătând. Puteam să văd lumina din ochii lor blajini și frumusețea unei vieți complexe pe chipurile lor cutate. Când au trecut pe lângă mine, am putut simți un miros vechi, pe care îl simțeam doar când mergeam la străbunica mea. În lumea lor, erau doi tineri îndrăgostiți purtați de iubire pe cărările vieții. Și chiar asta erau. În ciuda aspectului îmbătrânit, pe sub acele piei cutate, zvâcnea o inimă tânără, veșnic îndrăgostită.

  Oare o să am și eu brațul meu – sprijin când o să fiu înaintată în vârstă? O să ne plimbăm și noi cu pași greoi și o să ne amintim de bucuriile prin care am trecut? O să ne așteptăm împreună sfârșitul în timp ce o să ne bucurăm de fiecare clipă rămasă?

Întâmplări

~vezi aici partea anterioară~

M-am panicat. Rău. Rău de tot. Vorbisem atât de multe și cu așa mare ușurință…iar acum, acum ce să-i spun? O să vorbim despre vreme? Stele? Despre noi, cei penibili, care păream să avem fobie unul față de celălalt? Parcă îmi venea să dau înapoi, să fie totul așa cum a fost până atunci. Cel puțin în fața monitorului aveam curaj. În realitate nu.

În sfârșit a oprit mașina. Nu țin minte dacă a fost vreo apropiere fizică dar parcă parcă nu. Defapt sigur nu. Doar ne-am dat mâna :)) și am scrâșnit un : „oficial, eu sunt ….”. Mi-a sărit în ochi tricoul pe care îl purta. Erau două siluete, bărbat și femeie care se țineau în brațe. L-o fi ales special? O vrea să-mi sugereze ceva?

Am vorbit numai aiureli. Defapt nu prea am vorbit. Parcă atunci ne cunoșteam pentru prima oară…adică asta făceam, de fapt nu făceam chiar asta. Of…Cert e că încremenisem ca două statui. Citește mai mult…

Cărți

Dragoste virtuală de Daniel Glattauer

Mulțumesc fată veselă pentru recomandare!

Graba strică treaba. Însă nu întotdeauna. O tastare rapidă (de unde și greșeala) a unei adrese de e-mail o face pe Emmi să trimită cererea de dezabonare de la revista Like unui alt destinatar: Leo Leike. Câteva schimburi de mesaje îi face pe cei doi să se simtă atrași unul față de altul. În scurt timp (nu e chiar scurt, pentru că cei doi corespondează online timp de un an) se nutresc sentimente, dorințe ascunse, fantezii erotice iar mesajele trimise devin din ce în ce mai intime. Tensiunea dintre ei e clar că se află în creștere,iar momentul unei întâlniri pare să fie aproape, dar este tot timpul amânat.. Citește mai mult…

Întâmplări

~pentru a citi partea anterioară click aici~

După 10 luni de amiciție, prietenie pe nevăzute, neauzite, doar pe “citite” a (re)venit marea întrebare: Vrei să ne întâlnim?  -ĂĂĂĂĂĂ…acum? Adică…la ora asta? e aproape unșpe noaptea….dar nu contează, da, vreau!

Am reauzit  recitit întrebarea: Cum? Chiar vrei? – vreau, dar nu mai întreba că mi-e să nu mă răzgandesc.

Cred că a doua întrebare a fost pentru a verifica siguranța răspunsului. Nici lui nu îi venea să creadă ochilor ce citește.  Am ieșit de pe joc și ne-am pregătit fiecare cum simțea nevoia, dar tind să cred că mai mult spiritual decât fizic. În scurt timp aveam să mă privesc în ochi cu cel la care visam. Recunosc că am azvârlit repede pijamalele de pe mine, (de parcă era posibil să ajungă în cele câteva secunde cât trecuseră de când oprisem calculatorul), mi-am pus niște haine și m-am pironit la fereastră că doar doar să văd când o opri vreo mașină prin zonă. Citește mai mult…

Întâmplări

~ începutul se află aici~

Mă întrebam mereu dacă nu cumva greșesc că acord încredere unui străin. Ceva îmi spunea că nu. Începusem să ne confesăm cu adevărat unul altuia și părea să fie mult mai ușor să vorbești cu cineva pe care nu îl cunoști. Vorbeam cu un pseudonim care mâine putea să nu mai existe.

După jumătate de an însă tot acolo se afla și tot de vorbă cu mine. Îmi ceruse de câteva ori să ne întâlnim dar refuzasem …. De ce? Dacă în realitate nu era așa cum îl știam eu? Dacă totul fusese o iluzie? Aș fi preferat să trăiesc această iluzie la nesfârșit, decât să o pierd..

Nopțile deveneau tot mai apasătoare.De undeva din înlăuntrul meu zbiera disperată dorința de a iubi, de a fi iubită, alintată, mângaiată. Și mă tot gândeam că aș vrea să îl văd, să îl strâng în brațe, să îl simt lângă mine… Citește mai mult…

Întâmplări

Viața mea a început cu adevărat în 2010. Atunci am fost renăscută din sentimente pe care nu le mai încercasem și care aveau să mă poarte pe poteci necunoscute. Până în acele momente mi se părea strigător la cer să începi o relație online, însă cine nu vede, nu crede,nu? Ei bine viața mi-a arătat că se poate.

Pe vremea aia abia îmi făcusem  cont pe un joc de cultură generală (sau cam așa ar fi trebuit să fie). Am fost captivată repede și plăcerea devenea tot mai mare. Pentru că jocul asigura posibilitatea de a alege adversarii, mereu stăteam minute să mă gândesc pe cine să aleg. Până l-am ales pe EL. Am schimbat cuvinte, apoi ne-am mai “duelat” în cultură generală, sau mai bine zis în răspunsuri memorate, până ce am început să petrecem ore întregi în care povesteam. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Am visat că eram principalul personj secundar
dintr-o poveste încă nespusă,
unde tot ilogicul avea logică.
Puteam vedea clar cu ochii-mi orbi
culorile decolorate ale lumii
şi graiam cu gura-mi mută
cânturi încă necântate până atunci.
În braţele mele îşi făceau cuib
păsări oloage ce adăposteau sub aripi
pui de anotimpuri încă nenăscuţi.
Pe umeri duceam vântul,
îl petreceam până dincolo, în depărtări
unde pietrele se sărutau şi-apoi
băteau doi oameni cap în cap
ca să aprindă focul.