D`ale sufletului

Ploaie. Singurătate. Astăzi

Ploaie. Singurătate. Astăzi

Astăzi … mi-e mai singur sufletul ca oricând. Nu-l mai ajută nimic, nici măcar încercările mele stângace de a-i promite că o să fie bine. Și e cumplit de greu să taci când ție îți vine să urli, să zâmbești când știi că ai făcut-o de prea multe ori și chipu-ți s-a săturat de atâta falsitate, să mai ții capul sus când mintea îți spune că ai ajuns un nimic. Nu ai nevoie decât de o oglindă și de liniște. Să îți vezi ochii triști și să auzi strigătul de ajutor. Cineva în tine zbiară. Aproape te doboară. Ești așa de neputincios în fața ta…

Astăzi … am nevoie mai mult ca oricând de o mână care să coboare după mine. Să coboare ca să mă ridice. Am nevoie de sprijin. Să tacă. Să mă strângă puternic, dar să tacă. Am nevoie de liniște. Una adevărată, una pentru suflet.

Astăzi  plouă peste sat spălând neliniștiti sau cel puțin înghesuindu-le în case. Fumuri înalte ridică privirile spre un cer gri, lipsit de viață. Suflete singure își lipesc nasurile de geamuri. Lipsesc florile de gheață, lipsește albul, lipsesc multe… Parcă cineva a încurcat poveștile. Sau poate anotimpurile s-au săturat să ne facă pe plac. Afară e o toamnă târzie, o toamnă mult prea coaptă. M-a inundat celulă cu celulă, făcându-și culcuș adânc. Nici nu mai știu dacă sunt eu sau sunt o toamnă. Câteodată am impresia că sunt conectată direct la vreme. Avem aceeași stare.

Astăzi fiecare strop vine cu un dor. Apăsător. Și-aș vrea să plece …

2 Comentarii

Lasă un răspuns