D`ale sufletului

Prin tăceri … pierduți

Prin tăceri … pierduți

… și uneori simt că ne-am pierdut pe undeva, că parcă suntem străini de noi, de tot ce ne-a legat. Dar unde? Dacă eu am căzut prin vreo vale, tu de ce nu ai venit să mă ridici? Sau poate tu, te-oi fi împiedicat de stângăciile mele, iar eu am fost prea mândră să mă uit în spate? Sau poate ne-am pierdut prin câmpii în timp ce fotografiam apusuri?

Unde ne-am pierdut inimile de bat așa stinghere? Mâinile-mi încă-ți caută prin noapte trupul dezgolit de gânduri. E rece patul. E așa de rece cum parcă n-a fost niciodată. E o răceală ce îmi îngheață fiecare centimentru în care mai trăiești, căci trupul meu ți-e casă atunci când vrei să te pierzi de lume. Și poate da, suntem  Frumoasa și Bestia, sau poate noapte și zi, zâmbete și întristare, regele alb și regina neagră. Cunoști, desigur, că eu aș fi partea neagră în toate astea. Eu aș fi bestia ce sfâșie totul în jur, iar tu frumoasa, ce încearcă s-o cumințească. Și mă întreb … chiar să nu fie nimic de iubit la bestie?

Ne-am pierdut … atât de rău că în nopțile cu lună plină îmi aud sufletul cum zbiară la astru, dar tot ce-i mai răspunde e un ecou îndepărtat și-năbușit. Poate că nu îl auzi,  poate nu vrei să o mai faci. Te înțeleg și știu că sunt un om pierdut. Întâi m-am pierdut de mine, apoi m-am pierdut de tine. Printre tăceri și necuvinte.  Ar fi fost frumos să ne pierdem prin așternuturi dimineața, prin arome de cafea, atingeri, sărutări și mângâieri …

Ne-am pierdut … dar eu te caut prin amintiri. E 3 jumate dimineața și eu te caut prin amintiri. Îți caut brațele pe trupul meu și nu le găsesc. Nici dorința din privire. Nu mai simt nici jocul degetelor tale pe coapsele mele. Dar îmi e dor … îmi e dor de-o bătaie cu apă în plină vară și de-o alergare cu tălpile goale …

Ne-am pierdut prin mulțimi de oameni, în loc să le străbatem cu mâinile împreunate. Ne-a fost rușine că ne vor arăta alții cu degetul? Uită-i pe aia doi, ce diferiți sunt!  Ea e o ciudată, iar el un fraier că o iubește!  Și dacă ar fi strigat așa? De când trăim după cum dictează alții? Privim apusul de pe maluri diferite, pentru că suntem prea orgolioși să împărțim același petic de pământ … Am atâtea întrebări și răspunsuri incomplete, atâtea doruri nerostite, atâtea rătăciri … Cui am să-i mai simt căldura când îmi e frig? Ale cui buze moi le voi căuta când vreau să mă simt în siguranță?

Nu vreau să rămânem doi lupi singuratici ce urlă a dor, nu vreau să fim doi străini ce împart o amintire! Vreau să ne regăsim sufletele într-un buchet de flori, pe care le vom sădi, ș-om cultiva buchețele! Nu vreau să ne mai pierdem ….

 

 

 

 

9 Comentarii

  1. Întrebările au întotdeauna, dacă șe privești cu atenție, răspunsul inclus. În cazul de față, acesta este:
    ”Privim apusul de pe maluri diferite, pentru că suntem prea orgolioși să împărțim același petic de pământ.”

    Răspunde
  2. Barbalata Mirela

    Ne-am pierdut pentru ca nu mai vrem sa depunem efort. Nu vrem sa „muncim” la sentimentele noastre, la viata noastra etc. Este mai usor sa traim dupa cum dicteaza altii decat sa luptam pentru noi insine, pentru fericirea noastra. Mai grav este faptul ca, si asa, nu ajungem nicaieri, nu suntem mai fericiti sau nefericiti ca altii (depinde de caz), dar continum in aceeasi stare.
    La final ramane SINGURATATEA

    Răspunde

Lasă un răspuns