D`ale sufletului

Să lăsăm marea să doarmă …

luna pe plajaCând marea ne invită s-o cântăm și pescărușii ne sunt spectatori, tu să vii, să-mi așterni perle în palme și să-mi săruți urmele pașilor cu care am mângâiat plaja. Să nu vorbim. De ce să zdrobim prin cuvinte castele din scoici adunate-n doi, din doi în doi pași aruncați alene în zbor lin de val spumos ? Să nu trezim marea. E așa o catifea albastră în somnul cel adânc, încât parcă-i pasăre măiastră preschimbată-ntr-un întins. De ce să o trezim când pe genele-i închise poartă vapoare și îmbrățișări? Când pe buze-i stă prelinse sunete de sirene, dulci cuvinte-n depărtări? Când cu brațele cuprinde răsărituri și apusuri, focuri vii la ceas de seară, licăriri, sclipiri în noapte?

De ce să trezim liniștea plajei când e așa melodioasă? Oare cuvintele noastre cioplite dintr-un topor frivol ar prinde șlefuire? Sau ne-am ascunde pe după sunete colțuroase, ne-am împiedica de curbe și am alerga fiecare spre țărmuri opuse, amândoi sub aceeași lună nebună și roșie după mine, după  tine, după noi? Tu i-ai declara confuzia și te-ai arunca în mare, printre șoapte, în noapte, strigăte de ajutor. Și ce frumos e întunericul acolo, dedesubt, unde nu locuiește nimeni, doar pești și alge, scoici și căluți, necuvinte grăitoare de iubire și-efemer… Iar eu – eu mi-aș coase rochie din nisipuri fine, prea pline de cochilii de scoici. Aș aduna fire de briză, le-aș împleti neglijent în păr, iar luna îmi va străluci în obraji, cum strălucește dragostea în ochii îndrăgostiților. Mi-aș întinde valurile să te ridice ca pe un Poseidon, fiu al mării și ne-am privi amândoi, ca prima oară, neîndrăgostiți, necunoscuți, cu suflete julite-n coate.

De ce să trezim marea, când e așa calmă și lină, într-o noapte senină? Dacă ne-ngheață, pașii și ne-nghite cuvintele? Dacă ne soarbe privirile? Cum ne-am mai înțelege? Trupurile noastre nu vorbesc prin atingeri. Între noi se află o mare și-un țărm, inimile noatre nu bat pe-același ritm, pașii noștri nu lasă aceleași urme …

Ce rost are să trezim spuma mării când noi nu știm a o domoli? Dacă m-atrage în adâncuri m-ai ține de mână până ce răsăritul mă vă salva? Sau mi-ai da drumul cu primul val și-ai fugi cu sirenele?

 

sursă foto: Pinterest

6 Comentarii

  1. Și, uite așa, mi se făcu dor de o dimineață amorțită pe plajă….
    P.S. Chiar ai scris o poezie, decât că ai formatat-o precum un text, e un soi de poezie deghizată în monolog…

    Răspunde
    1. :)) ce tare ești. Mi-a plăcut asta cu poezie deghizată 🙂 multumesc mult :*
      Poate să-ți fie dor de ceva ce nu cunoști? De ceva pe care nu l- ai mai făcut niciodata? Că daca da, atunci mi-e dor și mie de o noapte pe plajă 🙂

      Răspunde

Lasă un răspuns