SuperBlog

Despre SuperBlog – impresii (ediția primăvară 2017)

Deja a trecut o lună de când s-a terminat competiția SuperBlog și eu abia azi am reușit să mă adun și să-mi scriu impresiile și să trag linia de final. Nu-i vina mea, zău, viața la țară, la curte, te ține într-o continuă mișcare. Sunt la a 4-a participare dar nu mă deranjează asta, îmi place ceea ce se întâmplă acolo, deși parcă ar fi căzut blestemul clasamentului pe mine. Nu pot să scap de locurile 18-20 de niciun foc… Citește mai mult…

SuperBlog

Tanti Stanca și jobul ei full time

Suntem în scara blocului 13B. Din spatele ușii cu numărul 13 tanti Stanca, o cață bătrână cu figură de cotoroanță așteaptă flămândă să se hrănească cu bârfe. Știe totul despre oamenii care locuiesc acolo, la ce oră vine Marcel la Marcela, la cât timp udă florile tanti Anișoara sau ce-a mâncat la prânz Vasile de la 7. Își notează totul pe caietul etajului respectiv (fiecare etaj are carnetul de bârfe, nimeni nu scapă), își pune o eșarfă dintre cele portocalii și fuge în mare grabă la soră-sa, altă cotoroanță flămândă după bârfit, care stă în blocul vecin. Fac schimb de impresii.

– Auzi tu fată, s-a mutat în blocul nostru una tinerică așa, cam urâțică ea și respingătoare. A trecut ieri pe lângă mine și când am întrebat-o cu ce treabă în blocul meu, nu mi-a răspuns. Am impresia că e cam șuie, umblă cu un nasture încheiat, unul descheiat. I-am zis copilă, cu ce treabă la mine în bloc?  Și n-a răspuns, ba nici că s-a uitat la mine. Credeam că se duce la flăcăul ăla chipeș de la 5, de e mă-sa campioană la șah și am strigat după ea  că de se duce la Georgică, amu’ e pericol mare că tocmai ce-o intrat Florica pe la el.

– Și? Și? Zi repede, ce-o zis?

– N-auzi fă că nu vorbi cu mine? Da’ ce crezi c-am făcut?Am întrebat în stânga și în dreapta și am aflat că s-a mutat la etajul 2. Și ghici, ce? Șade fix deasupra mea.

– Și? Și?

–  Încă n-am aflat destule. S-a culcat spre dimineață, atunci nu s-au mai auzit pași și s-a făcut liniște. La 6 în schimb era în balcon. Are și ea o mușcată pricăjită și s-a găsit de i-o umezit pământul când nici soarele nu se trezise încă. I-am pus nițică pască și nițeluș drob și vreo patru ouă roșii încondeiate frumușel și mi-am făcut de drum ca să văd și eu ce are prin casă. Și-o fi adus mobilă nouă, o avea și ea bărbat?

– Și mie nu mi-ai adus?

– Da’ ce crezi soro, că am avut eu timp de pregăteli și de gătiri? Păi colo în chenar cine bifează dacă Marcel și-a făcut vizita obișnuită? Mi-a adus și mie Nuțica câte puțin din fiecare. Crezi că ei îi duceam așa de dragul de a împărți? Stai liniștită, că nu îi duceam dacă nu trebuia să aflu dacă e sau nu măritată.

– Și? Are modern prin casă? E frumos? E curat? Pesemne că dacă e tânără nu îi arde de curățenie. Ea e cu distracția, așa e tineretul astăzi …

– Curat, curat, n-am ce zice. Vedem peste câteva zile, că amu abia s-o mutat. Are niște clovni lipiți pe pereți, pesemne că o fi circăreasă. N-am apucat decât s-o întreb ce părere are despre încondeiere și mi-o răspuns că i-am adus ouă frumoase, mi-o mulțumit și dus-o fost. M-am trezit ca baba proastă cu ușa-n nas.

 

13 zile mai târziu

– Soro, soro, stai nițel să scot caietu’.

– Nu ne-am mai văzut de mult. Ai avut muncă grea?

– Iaca câte (cacofonie intenționată) pagini am acilea numa despre tinerică. Am întrebat și io pă ici – pă colea și am aflat de când o legăna mă-sa în leagăn. E fată cultă fă, are blog d-ala de scrie ăștia acum pe el.

– Așa bogată? Are bloc? Ori nu l-o fi cumpărat pe asta de stai tu? Ai grijă, soro că te pomeni că asta mărește întreținerea.

– Blog, fă, nu mai auzi? Ie pă internet, ea scrie și alții citește. Io știu ce zice ea p-acolo, că io n-am internet ca să citesc.

– Ai tu, așa zici?

– Pă cuvânt! Mi-o spus și mie Viorel, că l-o chemat pe la ea să-i repare calculatorul. A început ăla a etira și-a o suci pe-o parte și pe alta la vorbă c-o aflat ce și cum și n-o mai plecat până ce nu se coloră cerul de subseară. Da n-a prea înțeles nimica, că ea e fată cultă și l-o îmbârligat. Cică i-o zis că ea nu-și începe dimineața fără ceva Sweet&Salty și fără să spună hai … Înșiră-te mărgăritare la o poveste și-o povață ca apoi să se îmbrace de alergat și să se ducă la unu… oare cum îi zicea? Daniel! Daaa, Daniel! cică e partener SuperBlog și cică aleargă împreună și fac tot felul de proiecte. E cultă fă, parol!

– O fi vreun bogătaș ăsta de e partener la firma aia, ai soro?

– Nu e fă firmă! Proastă ești! Eu cred că trebuie să ne deschidem și noi internet d-ală, parol!

– Așa ne facem și noi culte? Și ne deschidem și bloc d-ăla și scriem p-acolo ce face vecinii ăștia? Și putem să vorbim pă internet, soro?

– Pesemne!

 

Pentru Spring SuperBlog2017

 

 

 

SuperBlog

Acum câteva zile am adunat urzici … Pișcăturile frunzelor mi-au amintit de momentele când, copil fiind mă trimitea mamaie să le adun de sub dudul cel mare, din Poieniță. Îmi luam prietenele și ne întorceam acasă cu o găleată- două pline ochi și cu mâinile pline de bășicuțe. Nu ne plângeam de usturime, ba chiar era o adevărată distracție când ne alergam cu câte o urzică pe câmpia plină de verdeață. Voi iar ați pierdut timpul jucându-vă, îmi spune mamaie râzând, în timp ce spăla frunză cu frunză și le punea într-o oală mare, peste care punea apă și le lăsa pe foc. Nu îmi mai amintesc exact cât le ținea sau ce le făcea acolo, dar știu că mă spăla pe cap cu apa rezultată de la fierbere. Îmi spunea mereu că urzica e bună pentru întărirea și creșterea părului.

Când înfrunzeau nucii și își formau fructele, tot mamaie cea plină de secrete, pregătea extract din frunze de nuc și din coajă verde de nucă cu care îmi spunea să îmi limpezesc părul. Era sănătate pură și nu numai atât. Părul își schimba nuanța și chiar dacă nu ținea decât câteva zile, eu eram fericită că îmi pot colora podoaba capilară natural. Citește mai mult…

SuperBlog

Caraiman

Brâna Caraiman. Locul unde atingi cerul, unde sângele îți pompează în vene mai mult decât oricând. Încerci să respiri dar parcă ceva te strânge de gât. Faci cu piciorul vânt la o piatră și se rostogolește la vale. O urmărești cu privirea până se pierde-n hău. Îți retragi apoi capul de teamă să nu o urmezi. Undeva, departe se aude sunetul căderii.

Tragi aer în piept, îți muști buzele și îți spui că e timpul să mergi mai departe. Te faci că nu simți tremurul picioarelor, ignori senzația de rău pe care o ai și înaintezi. Din când în când îți arunci un ochi spre hăul din dreapta. Ți-e teamă să nu-și ridice brațele asupra ta. Privești în sus și te cuprinde amețeala. Ce mic ești, acolo pe cărarea aceea muntoasă!  Citește mai mult…

SuperBlog

Plouă. Curg șiroaie – râuri peste străzile pustii vegheate de lună. O lună mare, portocalie de parcă ar fi rănită și ar sângera. Ciudat e că acum trei ore nu era niciunde. Mă îndrept spre casă cu gândul la Traviata de Giuseppe Verdi. Știam că Violetta moare, dar nu mă așteptam să îmi pară așa rău și să simt că am pierdut pe cineva drag. Poate că și cerului îi pare rău, poate că din cauza asta plouă. M-am regăsit în mare parte în personajul  Alfredo Germont. La fel ca și el, am iubit în taină și când am hotărât să-mi declar iubirea am fost respins cu indignare. În zadar am încercat orice, se pare că domnița nu și nu. Au trecut 25 de ani de atunci, dar timpul nu mi-a învins dragostea. Nici măcar moartea, deși idealul meu feminin a părăsit această lume de foarte mult timp.

Revăd Traviata periodic. Mă liniștește gândul că nu sunt singur, ci port în mine o dragoste, care, dacă ar exploda ar înălța femeia până la cer. Am avut iubiri pasagere destule. Am iubit copile, am iubit femei mature, am iubit chiar și dame de moravuri ușoare, dar niciuna nu a atins coarda pe care a atins-o domnița.  Citește mai mult…

SuperBlog

Share your box și descoperă gusturi!

Scena Teatrului Panda. Sala goală. Lumini îndreptate spre scenă, unde o echipă de tineri fac repetiții. Dintr-un colț, un tip cu niște foi în mână urmărește scena.

– Gataaaa, toată lumea pauză! Flavius, comandă te rog ceva de mâncare. Mi-e o foame de lup, nu glumă.

– Luăm pizza? Mâncăm câte doi dintr-una mare, că nu cred că poate cineva acum să dea gata o ditamai roata. Gașcă, sunteți de acord cu pizza?

– Hai mai bine luăm ceva mai altfel. Pizza am mâncat acum două zile. Serios, nu v-ați săturat? întreabă Sorana în timp ce se așază pe fotoliul din decor.

– Băieți, mai repetăm mult azi? se auzi vocea plictisită a Dianei.

– Repetăm, repetăm. Până nu iese perfect scena asta nu pleacă nimeni. Trebuie să învățați replicile bine. Vă cam bâlbâiți. Citește mai mult…

SuperBlog

Napoli, vacanța mea specială

Mă trezesc cu o rază de soare plăpândă, ce abia străbate întunecimea draperiilor. Mă mângâie și-mi spune că e dimineață. Mă îmbrac rapid în timp ce-mi amintesc că sunt în vacanță. Fără griji cotidiene, fără gânduri că la ora x  să fii în locul y, fără alte nebunii. Sunt în vacanță, sunt relaxată și nu voi face altceva decât să mă bucur. De data asta nu am mai ales munții noștri românești, ci am ales o destinație externă. Parcă aș fi vrut să văd și altceva în afară de pășuni, iarbă, stânci, și vârfuri muntoase: Napoli, Italia. Da, în sfârșit am ajuns aici.

Îmi doream de mult timp să vizitez Napoli, dar abia acum mi-am făcut curaj. Cu câteva zile înainte, am căutat pe internet Vacanțe Speciale și i-am găsit pe cei de la CND Turism. Când am văzut că printre circuitele turistice se află un circuit care vizează și Napoli mi-a fost greu să mă decid. Dar parcă aș fi vrut să cunosc orașul mai în amănunt și parcă într-un circuit nu e destul de mult timp pentru asta, așa că am decis să merg doar în Napoli.. Citește mai mult…

SuperBlog

Maria, copilul cu griji de adult

– Mamiiii, tatiiii, am veniiit! Am luat un FB astăzi. Doamna a spus că îi place foarte mult compunerea mea și că o trimite la un concurs. Mamiii, tatiii, sunteți acasă?, strigă fetița cu ochi mari și negri, în timp ce trânti ușa casei.

– Da, draga mea. Mă bucur pentru tine. Tati e plecat puțin. Suntem doar noi două. Ia spune, ți-e foame?

– Îhî. Stai să îți arăt ce am făcut la desen astăzi. Uite! Suntem noi și cățelușa noastră. A vrut să mi-l oprească să-l pună la panou, dar am rugat-o să mă lase să îl aduc acasă ca să îl vedeți și voi. Mâine îl duc înapoi. Mmmm, ce bune ți-au ieșit ochiurile, mami. Tu nu mănânci?

– Nu acum, mănâncă tu. Și ia spune, că te văd tare entuziasmată, ce s-a mai întâmplat astăzi?

– Păi nimic. Ar mai fi ceva, dar nu e important. Doamna face excursie, dar eu nu mă duc, nu te supăra.

– De ce să mă supăr puiule? Unde este excursia? Când e plecarea?

– Știu că tu cu tati nu aveți bani. V-am auzit într-o seară când vorbeați. Nu vă supărați pe mine, nu vreau să mă duc, zise Maria plecându-și capul. Citește mai mult…

SuperBlog

Visează și clădește cu AIA Proiect

Nu sunt omul care să se mulțumească cu puțin și nici cu ce are. Nu. Întotdeauna mi-am dorit mai mult, chiar dacă uneori poate am exagerat. Și da, ca orice alt om am visuri pe care sper ca într-o bună zi să le îndeplinesc. Unul dintre ele și probabil cel mai consistent e să am o căsuță a mea, unde să-mi clădesc o căsnicie și unde să devin mamă. Poate că termenul căsuță nu reprezintă chiar imaginea pe care o am eu când rostesc acest cuvânt. Nu-mi doresc nicicum o casă mică, cu camere mici și înghesuite, ci o casă spațioasă, cu niște camere mari și luminoase.

Cred că e destul de greu să te hotărăști ce vrei, ce îți place. Pentru mine de exemplu a fost greu și când mi-am creat blogul. Și de ce aduc vorba despre blog? Poate pentru că într-o oarecare măsură au legătură. Despre ce voi scrie/ ce domeniu să aleg s-ar traduce prin ce fel de casă îmi doresc? Să fie un blog despre frumusețe? De călătorie? Poate culinar? Să am o casă în stil clasic? Sau aleg una modernă? Sau să fie îndrăzneață? Și cum personalitatea omului se reflectă în ceea de face – chiar și în blog, aș alege o casă cuminte, care să nu depășească niște limite imaginare, bine stabilite în capul meu. Mi-ar plăcea totuși să aibă și elemente moderne, dar recunosc că m-ar încânta mai tare modelul caselor americane. Citește mai mult…

SuperBlog

Boacăne strumpfești din copilăria unui savant începător

Nu am fost un copil prea cuminte când eram mică. Pe lângă faptul că nu voiam să stau la grădiniță sub nicio formă, hoinăream pe câmpuri și pe de-a lungul șuvoiului de apă, după te miri ce flori, pietre sau alte prostii. Bineînțeles că ai mei nici nu bănuiau pe unde-mi umblau mie piciorușele, pentru că dacă ar fi știut că la șapte ani copilul lor coboară pe-o potecă abruptă ca să ajungă la gârlă, unde țiganii se simțeau ca la ei acasă, unde erau cai* și alte animale ușor de enervat, de pășteau iarba din zonă și unde pur și simplu existau găuri în apă care te puteau înghiți, probabil aș fi fost pedepsită și acum.

Aveam colecții întregi de doape de la sticlele de bere, pe care le turteam și păstram în cutii, de pietre cu forme ciudate și diverse culori (luate de pe malul gârlei, normal) și de flori pe care le strângeam în ierbar. Mai târziu părăsisem aceste „comori” și mă credeam savant. Aveam laboratorul meu, amenajat din niște pietroaie mari, cu ustensile de ultimă generație: oglinda mamei, penseta, o lupă și-o farfurie. Citește mai mult…