D`ale sufletului

Se scutură trandafirii peste iluzii deșarte, nu vezi? Cândva, pe pământul îngreunat de amărăciunea lacrimilor, ne desenam inimi ca doi copii ce colorează asfaltul cu cretă. Ne scriam inițialele înăuntrul lor ca și când speram că magia va ține o viață. Ce proști eram! Ce copii lipsiți de minte! Doi adolescenți într-o seară târzie, pe-o bancă verde, într-un parc neîngrijit, dintr-un oraș plin de … emoții. Chiar dacă nu îmi doresc asta, mă leagă atât de multe de orașul ăla! Îmi curg amintirile prin vene. Îmi place. Mă simt mai plină de tine decât de mine. Pe mine m-am părăsit undeva într-o bucățică din ventriculul drept, dar tu, tu năvălești ca o furtună peste tot. Mi-aș dori ca uneori să înveți să ciocăni la ușă. Poate nu îți voi deschide.

Se scutură trandafirii … vezi? Își aruncă petalele peste pământul îngreunat. Ne acoperă urmele pașilor. Dacă ne pierdem? Eu am să mă-ndrept spre apus, iar tu să mă urmezi. Să privim împreună cum se scutură trandafirii peste dealuri, cum pătează azurul declinului cu pete  sălbatice. Pasiune. Putere. Prea plin de tine peste tot. De tine și de trandafiri. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Ce bine că-mi ești!

Te caut prin pat disperată. Te-am visat împărțind acceași pernă cu mine, dreptunghiulară, îndeajuns de mică încât să fim nevoiți să ne respirăm unul pe altul. M-ai cuprins în brațe toată și parcă lumea întreagă s-a scurs în strângerea ta. Te-am simțit cum mi-ai pătruns în fiecare inspirație de parcă mi-ar fi fost foame de parfumul tău. Te-am adulmecat cu pofta unui drogat ce inhalează la colț de stradă te-miri-ce substanță interzisă. Substanța mea interzisă ești tu. Nu-mi mai pasă că mă doare, că mă mistuie pe sub carapacea asta carnală, nu-mi mai pasă. Mă las pradă drogului, îl aștept să-mi inunde trupul, mințile, să mă facă să uit de mine. Ce bine că-mi ești așa, cu bune, cu rele! Citește mai mult…