D`ale sufletului

La fel de viu ca atunci…

Câteodată încă mă mai gândesc la tine. Mă gândesc că poate dacă nu ziceam …. Mă gândesc la ce ai făcut de ai primit o așa povară. Ți-a fost crucea grea și-ai împărțit greutatea ei cu noi. Încă-mi dau lacrimile și sufletul meu nu e pregătit să privească în amintiri. Nu știu ce simt, dacă te mai iubesc sau te urăsc, nu știu dacă m-a durut când ai plecat sau m-am simțit liberă. Nu credeam că poți urî un om pe care îl iubești, cu atâta ardoare cu cât am făcut-o. Nu credeam că poți să ajungi să îți dorești să nu mai fie.

Și da, recunosc, în adâncul ființei mele asta mi-am dorit. Deși te-am iubit al dracu de mult, ne-ai făcut să nu mai fim oameni. Ne-ai făcut să înnebunim, ne-ai făcut nopțile filme de groază și zilele coșmar. Nu mi-am văzut niciodată părinții atât de la pământ cum au fost în acel an. N-am văzut-o pe soră-mea niciodată atât de speriată. Citește mai mult…

D`ale sufletului

( În chinuri…)

Un chip de lut…
ce se pierde în şoapte.
In mâna încleştată
îşi ţine o lumânare
– să-i călăuzească drumul spre eternitate-
ce plânge cu stropi de ceară.
Cu un glas stins parcă sorbindu-şi cuvintele
rosteşte o ultimă rugăciune Citește mai mult…

D`ale sufletului

Printre umbre…

Câteodată mâ gândesc că ar fi mai bine să dispar. Să fiu invizibilă, să pot să citesc viitorul, să pot să uit lucruri pe care nu le uit. Să pot să spun exact ce vreau, să știu ce vreau. Am pierdut mulți oameni pe care i-am iubit. Încă am lacrimi în ochi când mă gândesc la ei, încă mă gândesc că dacă îi sun or să îmi răspundă. Aș vrea sau mai bine spus îmi doresc (pe „doresc” îl consider mai din suflet) să derulez câțiva ani înapoi, să nu îi mai rănesc, să nu îi mai întristez, să am curajul să îmi iau la revedere de la eiCitește mai mult…

D`ale sufletului

 pizap.com14431771259741Uneori am prostul obicei de a mă holba la oameni, adică în sensul ăla de a îi privi din cap până în picioare insistent de parcă vrei să dai jos rândurile de piele ca să vezi ce e în sufletul lui. Văd oameni abătuți, oameni care vor să lase impresia că sunt fericiți, oameni al căror zâmbet ascunde supărări… Mă fascinează însă privirile bătrânilor. Sunt pline de o viață de care probabil le e dor. Altele sunt pline de regrete, de lacrimi. Iar altele de iubire.

 Mă plimbam într-o seară prin Sibiu când am văzut o pereche de bătrânei. La brațul bătătorit (de Majestatea Sa Timpul) al soțului său, bătrânica părea să învingă durerea piciorului din cauza căruia mergea puțin schiopătând. Puteam să văd lumina din ochii lor blajini și frumusețea unei vieți complexe pe chipurile lor cutate. Când au trecut pe lângă mine, am putut simți un miros vechi, pe care îl simțeam doar când mergeam la străbunica mea. În lumea lor, erau doi tineri îndrăgostiți purtați de iubire pe cărările vieții. Și chiar asta erau. În ciuda aspectului îmbătrânit, pe sub acele piei cutate, zvâcnea o inimă tânără, veșnic îndrăgostită.

  Oare o să am și eu brațul meu – sprijin când o să fiu înaintată în vârstă? O să ne plimbăm și noi cu pași greoi și o să ne amintim de bucuriile prin care am trecut? O să ne așteptăm împreună sfârșitul în timp ce o să ne bucurăm de fiecare clipă rămasă?