D`ale sufletului

Prizonier în propriile gânduri

Nu mai știu în cine să am încredere … mă simt trădată de toți și parcă nu mai mi-e locul nicăieri. Nici măcar în lumea asta. Noaptea asta mi-e din nou sfetnic al lacrimilor și-al pustiului din mine. Și mi-e atât de greu să îndur durerea dinăuntru încât îmi vine să mă strâng atât de tare în brațe încât să mă sfărâm în lutul din care sunt. M-am ghemuit într-un colț cu laptopul ș-aștept să trec. Să uit de mine, să mă pierd prin negură. Oare el îmi simte durerea din taste? Îmi simte golul din suflet și tremurul degetelor? Îmi vede cearcănele de la atâta plâns și ochii umflați? Dar cel mai tare aș vrea să știu … mă înțelege oare?

Azi e despre viață, despre merit, despre curaj. Eu nu mai am nimic. Nici măcar o promisiune de care să mă agăț. O vorbă. Un vis comun. Nici măcar speranța că va fi bine. Eu … sunt un nimic umblător care odată credea că poate fi fericit. Dar poate că am făcut ceva așa de rău în viața asta că nu merit. Nu mai am nici curajul de a înfrunta o nouă zi. Mi-e noapte prin vene și inima bate tot în ritmul ei.  Citește mai mult…

D`ale sufletului

Astăzi …

Astăzi plouă peste suflete ponosite de sentimente demult uitate. Astăzi mă amestec printre picături ca să nu mi se vadă lacrimile. Nu mai cerșesc iubire, nu mai cerșesc speranțe. Nu mai cred în ele. Nu mai cred în oameni, nici în mine. De fapt în mine nu am crezut niciodată. Am știut și simțit că sunt decupată dintr-o lume demult apusă, unde iubirile erau conturate altfel. Încă simt aprinsă dorința. Ce dorință – nu știu. Mă simt pierdută din nou printre picăturile de ploaie. Oare pe ele le doare când se izbesc de pământul rece și rigid? Oare despre asta e viața? Despre izbiri și căderi?  Citește mai mult…

D`ale sufletului

Despre oameni

Nu îmi plac oamenii. Nu pot să mă uit la un om și să îl văd pur și simplu, să-i remarc ochii verzi sau căprui, să-i remarc pielea pistruiată sau  catifelată. Eu când mă uit la un om îi văd tristețea din ochi și urmele lăsate de greutăți pe piele. Îi văd palmele bătătorite sau mârlănia din suflet. Nu îmi plac oamenii. Sunt ființe schimbătoare: astăzi devotate, cinstite și elevate, mâine perfide, invidioase, egoiste. Acum te ridică pentru ca mai târziu să aibă cui îi pune piedică. Oamenii sunt anotimpuri: calzi ca o ploaie de vară, geroși sau furtunoși ca o zi furioasă de toamnă. Oamenii sunt nori și curcubeie. Zile și Nopți. Suflete umbrite.  Citește mai mult…

D`ale sufletului

Cioburi

M-am gândit și răzgândit de multe ori, am decis să nu mai visez, apoi am spus că asta e o prostie, că din vise îmi hrănesc sufletul. Dar la ce bun? Visurile dor, le simt uneori cum îmi ard celulele, vin pe nepregătite, sădesc dorința și dispar. Unde se duc? Au o lume a lor?

 

Se mai duc și pe la alții să îi rănească? Apoi mai vin, cu alte semințe de dorință, le sădesc și pe alea și dispar iar…dar nu de tot, le mai simt uneori cum pândesc la colț de arteră, pregătite să sfarâme puțin câte puțin din mine.

Am fost probabil un copil mai aparte, am avut propria mea lume în care tânjeam după un Făt Frumos, care să-mi trimită scrisori, poezii, să știe ce vreau exact când vreau. Am citit cărți în care El lupta cu un Univers întreg ca să-i câștige iubirea Ei. În care se dădea peste cap ca Citește mai mult…

D`ale sufletului

Nimicuri…

Aș trăi doar într-un pumn de dragoste, cuibărită la pieptul tău. Cu ce greșesc dacă te vreau? În inimă, în gând, în fiecare particică din mine. Poate dacă ai fi un fulg mi-ar fi teamă să mai respir, să nu te duc departe. Aș sta în frig, în ger, să nu te evapori dacă ai fi un strop de rouă. Până și inima îmi bate silabisând numele tău. Cu ce greșesc dacă simt nevoia de tine? Greșesc că vreau să mă sufoci cu dragote, să mă îngropi în iubire?  Că vreau să-mi gâdili inima, să-mi îmbraci sufletul?