D`ale sufletului

Autoportretul omului nebun. Stări alandala

Astăzi e una dintr-acele zile în care am nevoie să zac în pat. N-am chef să mișc un deget, n-am chef să ies afară și nici să vorbesc. Vreau  să nu mă întrebe nimeni ce am, nici să încerce să mă înțeleagă. Sunt prea complicată pentru a fi înțeleasă. Am nevoie de liniște și de o îmbrățișare puternică. Să știu că nu sunt singură. Că în ciuda haosului ăsta din cap și suflet cineva a rămas să-mi fie ghid. Far în negură. Poate că cer prea mult. Mi se spune des că cer lucruri imposibile. Eu nu cred asta.

Și mi se pare că mă pierd pe mine din ce în ce mai mult. Nu mai recunosc persoana pe care o văd în oglindă. Nu mai fac nimic din ceea ce mă făcea fericită. Mă afund într-o groapă din care n-am să mai pot ieși. Și nu e nimeni acolo care să-mi întindă o mână. Poate nici nu trebuie să fie cineva, nu știu. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Ce am făcut când n-am mai scris

Am lipsit tare mult. O lună și câteva zile. Mi-ar fi plăcut să vin după această perioadă și să spun numai de bine. Nu e deloc așa. Am refuzat să mai aștern pe foaia virtuală ceea ce simt, să mai spun cuiva, să îmi mai exteriorizez apăsările, dorințele… Ce-i drept, la început mi-a fost extrem de ușor, dar după câteva zile parcă mă mâncau degetele. M-am reapucat de un joc pe care cândva îl jucam obsesiv. Am cunoscut acolo oameni noi, de unii m-am apropiat, de alții nu. Poate n-a fost bună deloc această apropiere, poate m-a departat prea rău de ceea ce sunt eu. Sau am fost. Poate … cine știe ce mai sunt eu? Câteodată mă uit în oglindă și-mi vine să o sparg. Am impresia că în ea locuiește un personaj care-mi seamănă, dar care nu e ca mine. Nu mai găsesc nimic frumos la mine. Nimic bun. Nici nu știu dacă am avut vreodată ceva special sau  asta mi-a plăcut mie să cred. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Cu penița prin suflet

Salut, străine,
Mă întreb câteodată dacă sunt bine. Nu, nu sunt. Dar am învățat să zâmbesc și atunci când îmi e sufletul mocirlit de toamna asta de afară ce pare că vrea să ne invadeze cu noroaiele ei. Fiecare zâmbet e dulce la început. Pentru că îmi ești. Apoi cumva, se scurg pe liniile fine tresăriri de gânduri că mâine n-ai să mai fi și totul devine dulce-amărui. E o durere continuă și agonizantă pe care dacă nu  o stăpânești te doboară. Iar eu … eu sunt prea mică în fața ei … Mi-e un dor nebun să nu-mi mai fie dor. Să-l las într-un sertar cu lacăt măcar o zi. Să-l uit, să mă uit cu totul, să mă pierd într-un pahar de lichior cu ciocolată, într-o carte bună și-n aroma de portocală a unei lumânări parfumate.
Citește mai mult…

D`ale sufletului

La fel de viu ca atunci…

Câteodată încă mă mai gândesc la tine. Mă gândesc că poate dacă nu ziceam …. Mă gândesc la ce ai făcut de ai primit o așa povară. Ți-a fost crucea grea și-ai împărțit greutatea ei cu noi. Încă-mi dau lacrimile și sufletul meu nu e pregătit să privească în amintiri. Nu știu ce simt, dacă te mai iubesc sau te urăsc, nu știu dacă m-a durut când ai plecat sau m-am simțit liberă. Nu credeam că poți urî un om pe care îl iubești, cu atâta ardoare cu cât am făcut-o. Nu credeam că poți să ajungi să îți dorești să nu mai fie.

Și da, recunosc, în adâncul ființei mele asta mi-am dorit. Deși te-am iubit al dracu de mult, ne-ai făcut să nu mai fim oameni. Ne-ai făcut să înnebunim, ne-ai făcut nopțile filme de groază și zilele coșmar. Nu mi-am văzut niciodată părinții atât de la pământ cum au fost în acel an. N-am văzut-o pe soră-mea niciodată atât de speriată. Citește mai mult…

D`ale sufletului

e-toamnc483Sunt momente în care îmi vine să mă cuibăresc în tine ca să înțelegi ce sunt cu adevărat. Și-n ciuda celor ce se spune eu nu sunt făcută din țărână. Pătrunde-mă ș-ai să înțelegi. Descoperă-mă atingere cu atingere, ia-mă ușor căci sunt ca un vis ce se spulberă dimineața. Nu-mi zâmbi, ah, nu mă atinge ca pe o curvă ieftină. Nu-ți fie teamă, eu sunt iubire. Nu simți căldura? Pajiști verzi cu ropote de cai sălbatici alergând spre orizonturi prea largi pentru tine. Nu trebuie decât să închizi ochii și să te pierzi în mine, aleargă deodată cu ei, să-ți mângie iarba plină de rouă călcâiele crăpate de-atâta singurătate iar soarele să-ți îmblânzească nărăvașele cosițe. Atunci ai să simți iubire, atunci ai să mă cunoști.  Citește mai mult…

D`ale sufletului

Sâmbătă. Gânduri. Soare. Suflete.

Sâmbătă. Gânduri. Soare. Suflete. Da, cică e sâmbătă. Parcă sâmbătă a fost și acum câteva zile. Mult prea puține zile, mult prea repede ticăie ceasul. Nu știu de unde aud că ticăie, nu avem niciun ceas în casă. De-ăla de perete mă refer. Probabil nu mai vrea nimeni să vadă cum se duc orele. Când eram mică avem un ceas imens pe perete. Era rotund, auriu, cu niște „bretele” late și lungi. Același model îl aveau toți: și mamaie și vecina și vecina vecinii. Și când se plimba secundarul, tic-tacul ăla parcă țipa că a mai trecut o secundă. Și încă una …până s-a dus copilăria toată …

În ultima vreme prea multe gânduri nu-și mai găsesc locul. Prea multe sentimente amestecate, prea puțină liniște. Mi-e dor de ploaie. Mi-e dor de geamuri pe care se scurg haotic picuri, de abureala pe care desenam inimi inocente și de zgomotul ploii în noapte. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Suflet exilat din carapace

Ai simțit vreodată că oricât de viu te vezi în oglindă de fapt nu ești? Că în ciuda faptului că îți poți mișca mâinile, că îți poți simți inima bătând  ești atât de mort pe dinăuntru încât ți-au crescut buruienile prin artere. Bătăile alea pe care tu le auzi sunt ecouri întârziate ale unei vieți pe care ai uitat-o prin buzunarul stâng al vreunui palton ce nu te mai încape. Ești atât de mort că nicio trăire nu te mai face să tresari. Ești plin de automatisme. O mașinărie în descompunere care zâmbește fiecărui om cu care se întâlnește. Și când te gândești că ai uitat să mai trăiești zâmbetele!

Unde e viața aia plină de nebunia tinereții pe care ți-o doreai? Iubirea la care visai… care te cuprindea cu brațele-i înflăcărate și-i cădeai îmbătată de plăcere? Ai uitat să te înfrupți din dragoste și să te lași înfruptată … Unde sunt nopțile în care ar trebui să visăm la stele? Tolăniți pe asfalt să ne dezbrăcăm sufletele și să ne tatuam zâmbete pe ele.. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Astăzi …

Astăzi plouă peste suflete ponosite de sentimente demult uitate. Astăzi mă amestec printre picături ca să nu mi se vadă lacrimile. Nu mai cerșesc iubire, nu mai cerșesc speranțe. Nu mai cred în ele. Nu mai cred în oameni, nici în mine. De fapt în mine nu am crezut niciodată. Am știut și simțit că sunt decupată dintr-o lume demult apusă, unde iubirile erau conturate altfel. Încă simt aprinsă dorința. Ce dorință – nu știu. Mă simt pierdută din nou printre picăturile de ploaie. Oare pe ele le doare când se izbesc de pământul rece și rigid? Oare despre asta e viața? Despre izbiri și căderi?  Citește mai mult…

D`ale sufletului

Despre oameni

Nu îmi plac oamenii. Nu pot să mă uit la un om și să îl văd pur și simplu, să-i remarc ochii verzi sau căprui, să-i remarc pielea pistruiată sau  catifelată. Eu când mă uit la un om îi văd tristețea din ochi și urmele lăsate de greutăți pe piele. Îi văd palmele bătătorite sau mârlănia din suflet. Nu îmi plac oamenii. Sunt ființe schimbătoare: astăzi devotate, cinstite și elevate, mâine perfide, invidioase, egoiste. Acum te ridică pentru ca mai târziu să aibă cui îi pune piedică. Oamenii sunt anotimpuri: calzi ca o ploaie de vară, geroși sau furtunoși ca o zi furioasă de toamnă. Oamenii sunt nori și curcubeie. Zile și Nopți. Suflete umbrite.  Citește mai mult…

D`ale sufletului

În ultima vreme nu mă simt deloc bine. Probabil mi-e starea legată de vremea de afară, căci din câte văd nici ea nu se simte bine. Îmi lipsește ceva, îmi lipsesc eu, îmi lipsesc toate. Sau poate …. nimic. Și parcă aș vorbi în limbi nevorbite pe care nu le înțelege decât
noaptea. Mi-e rătăcit pe undeva sufletul, l-am tot strigat dar nu răspunde, pare că nu vrea să se întoarcă. Dacă o răci? Dacă vine ciopârțit, zdrențuit sau cârpit? Dacă nu mai vine și mă lasă așa, un simplu trup gol pe dinăuntru printr-o mare de iluzii?

Ai nevoie de un restart, Andreea, dă-ți odată un restart! Și nu mai lăsa întunericul să te îmbrățișeze; nu mai trăi cu mintea, trăiește cu inima! Nu-ți mai face speranțe, lumea e rea, oamenii sunt proști, judecă fără să încerce măcar să înțeleagă. Doar știi prea bine și tu ai fost un om prost. Și tu ai judecat, ai jignit, ai părăsit. Nu mai hrăni întunericul din tine, hrănește-ți iubirea. Dă-ți un restart! Dă-i și lumii un restart, are nevoie!