D`ale sufletului

Sâmbătă. Gânduri. Soare. Suflete.

Sâmbătă. Gânduri. Soare. Suflete. Da, cică e sâmbătă. Parcă sâmbătă a fost și acum câteva zile. Mult prea puține zile, mult prea repede ticăie ceasul. Nu știu de unde aud că ticăie, nu avem niciun ceas în casă. De-ăla de perete mă refer. Probabil nu mai vrea nimeni să vadă cum se duc orele. Când eram mică avem un ceas imens pe perete. Era rotund, auriu, cu niște „bretele” late și lungi. Același model îl aveau toți: și mamaie și vecina și vecina vecinii. Și când se plimba secundarul, tic-tacul ăla parcă țipa că a mai trecut o secundă. Și încă una …până s-a dus copilăria toată …

În ultima vreme prea multe gânduri nu-și mai găsesc locul. Prea multe sentimente amestecate, prea puțină liniște. Mi-e dor de ploaie. Mi-e dor de geamuri pe care se scurg haotic picuri, de abureala pe care desenam inimi inocente și de zgomotul ploii în noapte. Citește mai mult…

D`ale sufletului

clepsidraViață … trăiri … sentimente …familie… timp … timp … timp … Totul se rezumă la timp. Nu mai avem timp, pentru că nu vrem să mai avem! Alergăm grăbiți spre școli, spre serviciuri, îmbrâncind bătrânul care pășeste încet spre piață. Își cumpără două roșii și o bucățică de brânză. Scoate măruntul din buzunarele pantalonilor peticiți. Nu-i mai ajunge nici măcar de-o pâine. Nu era pentru el, ci pentru prietenul său Patrocle, singurul care i-a rămas alături după ce l-a părășit soția. Dă-te tataie din drum! La ce ai mai ieșit din casă dacă abia mergi?  El nu mai are timp.  Timpul lui e ca o bombă cu ceas.

Dar noi mai avem timp. Noi suntem tineri. Și totuși alergăm grăbiți pe tocuri, în adidași, butonând de zor și chătuind fără ca măcar să ne mai uităm la semaforul ăla roșu. Ne oprim doar pentru că. Probabil din instinct. Pentru că zilnic, la aceeași oră, semaforul ăla e roșu și noi știm asta.  Citește mai mult…

D`ale sufletului

… în care dacă ar fi să privesc la suprafață, la cum sunt eu, aș spune că nu am realizat nimic. Încă un an își scurge ultimele suflări de viață și ne lasă pe unii fericiți că am mai bifat niște chestii pe lunga listă, iară pe alții cu ochii în soare. Adică dezamăgiți de noi, de așteptările pe care le aveam de la anul ăsta.

Dacă privesc cu ochii ăia de Andreea optimistă și normală la cap pot spune că am reușit să fac ceva anul ăsta: am fost în stare să scriu o licență deși m-am apucat foarte târziu de ea și să termin facultatea. Mi-am călcat de foarte multe ori pe orgoliu și am lăsat de la mine, l-am cunoscut pe nepotul (nou născut) prietenului meu, am închis uși uitate deschise sau întredeschise prin care intra furtuna, cu alte cuvine m-am descotorosit de oameni parșivi și mâncători pe la spate.  Citește mai mult…

D`ale sufletului

Mi-am rezemat tâmpla de umărul teiului bătrân
sub care se împiedicau frunzele
de vreascurile trecutului.
Aşteptam ca toamna să îmi spună povestea
în tonuri livreşti, cu aceeaşi voce şoptită,
plină de teamă, parcă să nu trezească verdele
încă neizgonit. Citește mai mult…

D`ale sufletului

 pizap.com14431771259741Uneori am prostul obicei de a mă holba la oameni, adică în sensul ăla de a îi privi din cap până în picioare insistent de parcă vrei să dai jos rândurile de piele ca să vezi ce e în sufletul lui. Văd oameni abătuți, oameni care vor să lase impresia că sunt fericiți, oameni al căror zâmbet ascunde supărări… Mă fascinează însă privirile bătrânilor. Sunt pline de o viață de care probabil le e dor. Altele sunt pline de regrete, de lacrimi. Iar altele de iubire.

 Mă plimbam într-o seară prin Sibiu când am văzut o pereche de bătrânei. La brațul bătătorit (de Majestatea Sa Timpul) al soțului său, bătrânica părea să învingă durerea piciorului din cauza căruia mergea puțin schiopătând. Puteam să văd lumina din ochii lor blajini și frumusețea unei vieți complexe pe chipurile lor cutate. Când au trecut pe lângă mine, am putut simți un miros vechi, pe care îl simțeam doar când mergeam la străbunica mea. În lumea lor, erau doi tineri îndrăgostiți purtați de iubire pe cărările vieții. Și chiar asta erau. În ciuda aspectului îmbătrânit, pe sub acele piei cutate, zvâcnea o inimă tânără, veșnic îndrăgostită.

  Oare o să am și eu brațul meu – sprijin când o să fiu înaintată în vârstă? O să ne plimbăm și noi cu pași greoi și o să ne amintim de bucuriile prin care am trecut? O să ne așteptăm împreună sfârșitul în timp ce o să ne bucurăm de fiecare clipă rămasă?

Întâmplări

~vezi aici partea anterioară~

M-am panicat. Rău. Rău de tot. Vorbisem atât de multe și cu așa mare ușurință…iar acum, acum ce să-i spun? O să vorbim despre vreme? Stele? Despre noi, cei penibili, care păream să avem fobie unul față de celălalt? Parcă îmi venea să dau înapoi, să fie totul așa cum a fost până atunci. Cel puțin în fața monitorului aveam curaj. În realitate nu.

În sfârșit a oprit mașina. Nu țin minte dacă a fost vreo apropiere fizică dar parcă parcă nu. Defapt sigur nu. Doar ne-am dat mâna :)) și am scrâșnit un : „oficial, eu sunt ….”. Mi-a sărit în ochi tricoul pe care îl purta. Erau două siluete, bărbat și femeie care se țineau în brațe. L-o fi ales special? O vrea să-mi sugereze ceva?

Am vorbit numai aiureli. Defapt nu prea am vorbit. Parcă atunci ne cunoșteam pentru prima oară…adică asta făceam, de fapt nu făceam chiar asta. Of…Cert e că încremenisem ca două statui. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Am visat că eram principalul personj secundar
dintr-o poveste încă nespusă,
unde tot ilogicul avea logică.
Puteam vedea clar cu ochii-mi orbi
culorile decolorate ale lumii
şi graiam cu gura-mi mută
cânturi încă necântate până atunci.
În braţele mele îşi făceau cuib
păsări oloage ce adăposteau sub aripi
pui de anotimpuri încă nenăscuţi.
Pe umeri duceam vântul,
îl petreceam până dincolo, în depărtări
unde pietrele se sărutau şi-apoi
băteau doi oameni cap în cap
ca să aprindă focul.