Trăirile lui Elon

Trăirile lui Elon. Coșmarul camerei cu pereți albi. (I)

Trăirile lui Elon. Coșmarul camerei cu pereți albi. (I)

O cameră cu pereți albi. Din când în când, câte o dungă neagră traversează elegant lăsând senzația de crăpătură în zid. Nicio deschizătură, nicio fereastră, doar nepăsare. Liniște ca-n mormânt și-un aer aproape de nerespirat. Din mijlocul tavanului coboară pe o ață plăpândă un mic păianjen. Se lasă ușor, parcă simțindu-se urmărit, până la jumătate, apoi dispare. Parcă nici n-a fost acolo. Unu-doi, unu-doi, se numără dungile negre și rușinate se preling pe podea.

– Unu-doi, unu-doi, se numără dungile, șoptește Elon. Unu-doi, unu-doi. Oare ce caut eu aici? Captiv în propriul coșmar. În camera de un alb imaculat, fără ferestre, bărbatul stă întins pe podea. Ascultă murmurul dungilor în liniștea apăsătoare și zâmbește. Ar vrea să strige, dar știe că nu-l va auzi nimeni. În coșmarurile lui întotdeauna e singur și captiv. Nu iubește oamenii și nici nu cunoaște iubirea.

– Ce fac acum? Ce mă fac? Stau aici și râd ca prostul sau mă zbat, mă storc de puteri ca să găsesc ieșirea? Și dacă ies, dacă ies, ce? Cine mă așteaptă? A cui atenție a captat-o dispariția mea? E așa de ciudat aici. Mă simt îmbrățișat de aerul ăsta dezgustător, parcă îl simt cum vrea să-mi pătrundă în plămâni, iar dungile astea căzute se uită la mine cu ochi vicleni. Trebuie să fumez, poate mă trezesc. Duce mâna la piept și caută buzunarul, dar nimic nu e. Mâinile lui sunt ciunte, fără degete, cu dungi negre-prelungiri ale rănilor vindecate. Unu-doi, unu-doi, se numără dungile. Se ridică înspăimântat. Pe chipul său se citește neputință, groază, întrebare. Se privește cu interesul unui copil ce abia își descoperă corpul. E gol. Ca întâiul om izgonit din Rai, gol, fără rușine și ascunziș. Cineva l-a ademenit acolo, în camera aceea albă, l-a dezgolit și l-a lăsat așa, să se contopească cu podeaua, să se redescopere. Lipsit de sălbăticie, doar spirit. Râde. Își ridică privirea spre tavanul de un alb perfect și se învârte într-un cerc imaginar. Din ce în ce mai repede. Simte cum dungile pătrund în cercul lui și încep să se învârtă alături de el. Camera toată pare că aleargă în același sens. E obosită de albul imaculat. Se simte în pântecul unui uragan. Zdrobit, stors de orice urmă ce l-a făcut vreodată să se simtă om. Începe să râdă isteric, vocea lui puternică făcând liniștea să vibreze. Râde și se învârte. Pentru o secundă timpul și-a oprit ritmul. Tic-tac-tac.

Alb. Râs. Tic. Tac. Dungi. Din nou aceeași liniște. Se oprește încet, parcă ar fi fost la volanul unei mașini care încetinește ușor. Ridică brațele spre cerul alb lipsit de stele, privește atent cum dungile-prelungiri se înalță, îl înalță, ridicându-l într-un fel de plutire de vise care-l pătrunde, îl inundă, îl săpânește. Se zbate și încearcă să se elibereze din strânsoarea imaginară pe care o simte în piept. Atinge podeaua, dar se simte singur. Atât de singur că parcă lemnul bătrân, mâncat de carii se crapă sub atingerea goliciunii și se lasă să cadă undeva, în adâncul pământului lăsând un gol negru care îl înghite pe jumătate. O forță nebănuită îl ține acolo, suspendat între două lumi, iar el așteaptă să se întâmple ceva. Departe, din gaura făcută de podeaua lipsă se aud strigăte, iar asta îl face să tresară. Forța dispare, iar el, ca un fulg cade, greutatea corpului său masiv tragându-l în negura ciudată de dedesubt. Tic-tac-tac. Timpul își oprește din nou ritmul cardiac. E liniște. Sunetul căderii e mut iar viteza cutremurătoare.

Cu ochii închiși, Elon se află în cădere în groapa ce pare că nu are sfârsit. Pe buzele sale stau rotunjite ultimele cuvinte care au mai rămas întregi după toată nebunia asta. Aș fi putut să iubesc, rostește în locul oricărei alte rugăciuni adresate unui dumnezeu. Aș fi putut să iubesc, repetă obsesiv în timp ce alunecă în marea neagră a întunericului. Aș fi putut să iubesc începe să strige către golul ce-l așteaptă, parcă cerând iertarea. Aș fi putut să iubesc,  se auzi ecoul vocii lui puternice, iar brațele sale se ridicară, dungile-prelungiri călătorind prin beznă, până sus, în camera cu pereți albi.

Din jumătatea tavanului păianjenul invizibil acum își țese altă pânză. E singur în albul imaculat și râde. Pentru o secundă timpul se oprește în loc. Tic-tac-tac. Dungile-prelungiri au ajuns în cameră și s-au încolăcit în jurul pânzei. Păianjenului îi piere râsul și cu ochi înspăimântați se aruncă în golul făcut de podeaua lipsă. Albul imaculat se murdărește. Camera își pierde puritatea, iar pereții încep să se clatine. Din tavan se desprind bucăți de lumină, lăsând loc cerului să pătrundă. Totul se prăbușește în negura din podea.

La mii de kilometri depărtare, în inima unui peisaj urban supraaglomerat, pe o trecere pietonală, în fața semaforului roșu, se trezește Elon, atrăgând privirea celor din jur. În locul dungilor-prelungiri are acum degete, cu care își acoperă rușinat goliciunea trupului. Ai putea să iubești scria pe bilețelul ce-i atârna de încheietură …

6 Comentarii

Lasă un răspuns