Întâmplări

Unde ești, copilărie?

Unde ești, copilărie?

Ieri postasem lumea copiilor surprinsă-n fotografii. Așa cum am văzut-o eu copil fiind, așa cum cred că ar trebui să o vadă orice copil de astăzi. Și totuși parcă îi aleargă cineva. Parcă își doresc lucruri care sunt prea mari pentru vârsta lor, lucruri pe care oricum nu le pot înțelege, lucruri care îi fac să uite că sunt niște copii care ar trebui să se bucure de copilărie. Acum, cât o mai au.

Mă gândeam că dacă m-aș întoarce în timp și m-aș întâlni cu mine – o copilă băiețoasă cu păr scurt și rânjetul până la urechi m-aș strânge în brațe, mi-aș zâmbi și m-aș felicita. Nu mi-am dorit niciodată cu ardoare să cresc, m-am bucurat de fiecare zi petrecută afară, am sărit coarda, am desenat pe șosea, am alergat, m-am jucat, am copilărit! Câteodată mă apucă un dor nebun de copila aceea că-mi vine să răscolesc prin straturile sufletului și să pot cumva să o renasc. Să renasc copilul pe care-l mai aud cum plânge atunci când ar vrea să iasă afară, dar nu-și mai găsește timpul său.

De ce scriu toate astea? Pentru că zilele trecute am asistat fără să vreau la o discuție între trei copii de grădiniță (1 fetiță și 2 băieței simpatici foc), discuție care mi-a amintit de o altă discuție pe care am auzit-o într-un magazin, tot între niște copii. Încep cu începutul, adică cu situația 2, care devine situația 1, fiind povestită prima. E totul clar, nu? :))

situația 1. Stăteam la coadă într-un magazin din apropiere. În fața mea 2 tipi masivi – 40-45 de ani. În fața lor un nene care venise să plătească facturi … pentru tot satul probabil, judecând după cât am așteptat. Cât așteptăm, intră alergând doi băieți și două fete, în jur de 10-11 ani. Își aleg de pe tejghea niște dulciuri apoi se așează în paralel cu tipii din fața mea. Încep să se hârjonească, apoi să se împingă. Ele pe ei.

– Sunteți niște proști. Nici nu puteți să alergați mai repede decât noi. Hî hî (un râs disprețuior, aș putea zice). … (numele celeilalte copile, care îmi scapă) hai să nu mai vorbim cu ei. Cu ăștia adică, zice accentuând cuvântul ăștia și arată cu degetul spre băieți.

Se încep iar hârjonelile. Ele încep să-i împingă, încep să dea cu palmele în ei, dar nu primesc niciun fel de răspuns. Unul din tipii din fața mea apucă o copilă de umăr și-i spune că nu-i frumos ce se întâmplă. Că fetele nu trebuie să dea în băieți, trebuie să se aibă bine, că sunt copii.

– Nene, zice copila ridicând ochii spre bărbat, de ce să ne avem bine cu ăștia? Eu nu vreau să mă am bine cu băieții mici. Mie îmi plac gagicii ăia mari. Ăștia mici nu știu să facă nimic!

– Ce știi tu fetiță de gagici la vârsta ta? o întreabă omul surprins de răspunsul primit. La vârsta ta tu te gândești la băieți? Păi ești mică fetițo! Pune mâna pe carte, învață să vorbești frumos, să te comporți frumos, că ești într-un magazin, nu la mă-ta acasă! I-auzi la asta mică, mă nenică (zice către partenerul său de stat la coadă), ăștia mici nu știu să facă nimic. Copilă, da ăia mari ce știu să facă?

– Dragoste.

situația 2.  În mașina parcată în fața unui magazin (nu același cu cel de mai sus) așteptam să iasă  soră-mea că să plecăm acasă. Pe lângă mașină trec trei copii. (doi ei și-o ea). Discuția dintre ei era destul de aprinsă, fetița roșie toată la față, iar băieții râdeau pe înfundate.

– … toată clasa a râs de mine! Și doamna educatoare nu era acolo ca să vadă. Un necioplit  (interesant e totuși că la o vârstă atât de fragedă cunoștea termenul) Radu. O să-i zic mamei să vină la grădiniță.

– Și ți s-au văzut chiloții? (râsete)

– Dacă mi-a ridicat rochia în cap? Voi ce credeți? Mi-a fost foarte rușine. Și voi de ce râdeți? Sunteți și voi neciopliți, mai bine nu vă povesteam.

– Eeeeee, dacă te iubește?

– Dacă mă iubea Radu nu făcea așa. Îmi dădea un pupic doar!

– Așa? (întreabă unul dintre băieți, în timp ce-o pupă pe obraz)

– Nuuu, voiam să spun mă sărută!

 

Oare de ce se grăbesc copiii ăștia așa de tare să ajungă la o vârstă care nu-ți mai permite să vezi magia până și în ultimul norișor pufos de pe cerul albastru? De ce nu-i scutură cineva de umeri să le cadă toanele de oameni mari, ca să rămână copii, cu sufletele inocente și curate? Oare de ce aleargă grăbiți spre ceva ce încă nu e al lor? Nu e timpul lor acum. Nu poate fi. Sunt prea fragezi, sunt prea copii. A lor e doar  copilăria. Pe care ar trebui s-o prețuiască. Încă nu știu ce înseamnă să-ți fie dor de ea.  Dar când vor cunoaște dorul … va fi târziu.

 

 

 

 

 

9 Comentarii

  1. Aoleu, situaţia 1 m-a lăsat mască.
    Nu ştiu ce să zic, chiar nu ştiu. Am auzit că acum „ăla micu'” trebuie să ştie de la început cum e treaba cu toată treaba. Adică nu li se mai servesc explicaţii pe înţelesul vârstiei, li se explică din start exact ce şi cum e. Şi mă refer aici la orice. Adică, la priză nu faci buba, te curentezi. Şi poţi muri. Copiii nu mai vin cu barza, vin din burta mămicii care s-a iubit cu tătitcul. Poate e mai bine aşa dar uite că ei, oricum mult mai informaţi şi mai dezinvolţi ca noi, traduc repede toate astea.

    Răspunde
    1. Da, nici eu nu stiu ce sa zic. Si nici in legatura cu toate explicatiile astea nu stiu ce sa zic, dar mi se pare putin tras de par sa.i spui unui copil de 5 ani ca mama s.a iubit cu tata si bum a aparut el/ea. Am vazut niste imagini intr.un manual de clasa a 5-a daca nu ma insel in care era reprodus un act sexual. Cu… de toate, fix de toate. Si am ramas masca.

      Răspunde
      1. Mda, ştiu ce zici…
        nu ştiu dacă e bine, nu mă pricep aşa că tac. Dar nu pot să nu-mi amintesc la cum am reacţionat noi la acea celebră oră de anatomie, ultima din manual, despre reproducere. Ce ruşine ne era. Şi eram mărişori.

        Răspunde
  2. Ma bucur ca am fost copil atunci cand mersul lumii era cel firesc. Oricine orice ar spune, nu este normal ceea ce se intampla acum. Sunt psihologi care si-au dat seama de asta, dar ma tem ca nu au glasul destul de puternic.
    Zile frumoase!

    Răspunde

Lasă un răspuns