Cărți

un barbat o fata o insula pustieFormat: PDF, ePub (ediție digitală)
Număr de pagini: 236+280
Data publicării: august 2018+mai 2019
Autor: Uirebit

Mi-a plăcut atât de tare primul volum din „Un bărbat, o fată, o insulă pustie”, încât am citit și pe următoarele două, care cred că nu se ridică la nivelul primului volum. Nu-s rele, doar că cumva așteptarea a fost mai mare. Rămăsesem la ideea că Tiberiu ajunge să locuiasă cu Mia. Practic sunt ca și căsătoriți, doar că nu cu acte. Trec anii și Mia decide că vrea să se mărite cu Tiberiu, deși relația dintre ei nu era extraordinară, așa că se pune de-o nuntă. Întâmplare cu final tragic, cumva de așteptat, căci Tiberiu se gândește și nu numai că se gândește, dar fuge, părăsind-o pe Mia la altar.

Acțiunile cumva se repetă. O cunoaște pe Laura, cu care se va și căsători, ajunge din nou să fie internat la nebuni și bineînțeles că nu se mulțumește doar cu o femeie. Nu vă imaginați că pe Laura o iubește. Ba din contră, urăște atât de tare corpul ei, fiind o femeie rubensiană, însă este convins că Laura îl poate pune pe picioare. Citește mai mult…

Cărți

Format: PDF, ePub (ediție digitală)
Număr de pagini: 679
Data publicării: aprilie 2018
Autor: Uirebit

Am pornit la drum cu această carte cu ceva emoții și deja cu o părere că hmm, s-ar putea să nu fie pe gustul meu. De ce? Păi în primul rând, am mai zis eu pe aici, nu-mi plac autorii români prea tare, nu știu de ce, și-apoi pentru că am fost prevenită că are de toate: limbaj licențios, scene erotice, misoginism și câte și mai câte. Și chiar are! Acum na, nu sunt eu cea mai călugăriță dintre călugărițe ca să spun că m-am rușinat la scenele descrise un pic cam prea detaliat, căci n-a fost deloc așa. Nu e primul roman de genul, așa că pentru mine a fost în regulă.

Așadar, „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” începe așa cum îmi place mie să înceapă un roman. Direct, fără alte bălării care se întind pe 50 de pagini și care de cele mai multe ori sunt fatale. Adică fix de început nu pot trece la unele cărți, așa că le părăsesc. Nu, cărțulia asta (nu e chiar o cărțulie, are destule pagini) te lovește încă din primele rânduri cu autorionia lui Tiberiu, personajul principal. Citește mai mult…

Întâmplări

La mulți ani pe noul an! Astăzi voiam să vă iau în drumeție cu mine, să mai uităm un pic de gerul de afară (dacă ar fi fost zăpadă aș fi ignorat gerul, dar cum nu-i, gerul nu are farmec), dar cineva a fost prea leneș să editeze pozele. Eu, da. Nici măcar nu știu pe ce card sunt, deci nu numai că nu le-am editat, dar nici nu le-am copiat în laptop. Eh, nu-i problemă zic eu, ceva tot vă povestesc eu astăzi. Bine, nu m-ar fi deranjat dacă aș fi intrat și eu în noul an cu ordine nu doar în casă, ci și în laptop.

Întâmplarea pe care am să v-o  istorisesc în rândurile ce urmează a fost trăită de mine, mi-a provocat nervi și niscavai timp pierdut plus o stare de rușine care m-a bântuit vreo două zile.  Înainte de Crăciun, pe 17 decembrie cu toate că aveam tot ce trebuie în casă, am simțit nevoia să merg la Auchan. Nu mă întrebați de ce, în afară de niște globuri și hârtie de împachetat nu am luat nimic altceva. Așadar niște globuri și o hârtie de împachetat, lucruri absolut vitale, dar care s-au lipit de mine în magazin. Asta așa ca să vedeți cum lucrează Universul, căci sunt convinsă că el m-a împins de la spate și-a urlat la mine mergi la Auchaaan, mergi la Auchaaan.  

Tare m-am bucurat când am ieșit din magazin și am văzut că vine și autobuzul cu care urma să plec acasă. Cum circulă cu o frecvență de 20-30 de minute m-am grăbit să-l prind, mai ales că începuse o ploicică așa, de vară, dar care te uda destul de repejor. În autobuz lume lipită de uși, împinși unii în alții, am retrăit naveta la liceu, unde stăteam exact la fel. Fără remușcări, m-am împins și eu în copila care rămăsese pe scările autobuzului, ca să pot să intru. Pur și simplu îi ador pe oamenii care deși văd că nu mai au alții loc să urce, ei rămân pironiți într-un loc, cum ar fi fix ușa sau juma de metru mai departe de ușă. Parcă-s lipiți și nu se pot mișca. Citește mai mult…

Diverse

Relația cu părul meu. Cum ne înțelegem?

Eu și cu părul meu avem o relație strânsă de prietenie. Posibil că undeva, cândva am făcut o înțelegere: eu nu-l stresez pe el, iar el nu mă stresează pe mine. Nu știu dacă se aplică întocmai, căci are momente în care mă enervează maxim, dar ne facem că ne înțelegem bine. Ce-i drept, eu l-am lăsat în pace, nu am avut prea multe motive să mă iau de el. L-am avut super scurt când eram mică. Gen castronel așa și cu breton, eram brici. Mama cred că era tare mândră de talentele ei de coafeză, iar eu nu aveam niciun cuvânt de spus. Mama-i mamă, n-ai ce să faci.

Când am mai crescut, adică pe la un zece-unșpe ani, am zis gata, nu mai vreau păr scurt, îl las să crească. Și l-am lăsat până ce aproape că-l băgam în buzunarele pantalonilor. Intrasem într-o obsesie de asta gravă, de nici vârfurile nu le mai tăiam, de teamă să nu cumva să se scurteze prea mult. Nu era el cel mai sănătos păr, dar nici chinuit nu era. Nu-l vopseam, nu-l ondulam, nici măcar nu-l uscam. Nu suportam să mă usuc cu uscătorul. Citește mai mult…

Prin ochii mei

Despre cadouri. Frumoase, dar inutile sau folosibile?

Mă gândeam zilele astea la cadouri. La ce cadouri să cumpăr și la ce cadouri mi-aș dori eu să primesc. Observ un lucru ciudat la mine și anume că mi se schimbă radical gusturile. Sau poate că abia acum îmi dau eu seama ce îmi place cu adevărat și ce nu. Cumva în capul meu există două tipuri de cadouri: alea care sunt doar frumoase și drăguțe, dar care nu fac nimic și alea pe care le poți folosi.

Până acum mă bucuram la orice prostie și probabil la rândul meu am oferit orice prostie m-a bucurat pe mine la prima vedere. Aici intră … tot felul de muțunache (jucării de pluș sau nu), de bibelouri, în general de obiecte destul de „ochioase” dar la fel de inutile pe cât de frumoase sunt. Cred că le știm cu toții. Sunt lucrușoarele alea pe care nu le folosim la absolut nimic, pentru că ele practic sunt create doar să adune praf pe ele în rafturi. Astfel de lucruri pe mine nu mă bucură decât 5 minute. Poate și mai puțin. Apoi le așez undeva pe o etajeră, alături de altele și le mai văd doar atunci când șterg praful. În general astfel de obiecte le duceam în sufragerie, unde nu circulam prea des, așa că le vedeam destul de rar. Citește mai mult…

Întâmplări

Cel mai mișto cadou pe care mi l-am făcut

Să știți că nu are treabă cu venirea sărbătorilor ceea ce vă spun, ci are treabă cu Sfântul Andrei. Nu cred că venirea Crăciunului ar trebui să ne facă mai buni, mai darnici, mai atenți cu cei din jurul nostru. Cam așa ar trebui să fim mereu, dar de multe ori ne apucă dăruirea fix în perioada asta. Mă rog, nu judec, mai bine acum decât chiar deloc. Ideea e că am fost și am donat sânge. Nu vă așteptați să spun asta, nu?

Mă bântuie ideea asta de a dona de foarte multă vreme și nu am avut curaj. Mă bântuia de fapt. Nu fac parte din categoria oamenilor care leșină când văd sânge, așa că nu știu de ce nu am făcut-o. Cred că mai mult mă temeam să nu mă simt rău după. Oricum nu prea are logică nici asta, așa că tot nu știu de ce nu am făcut-o. Așa că am clocit eu câteva zile în capul meu ideea, am citit, m-am documentat ce trebuie făcut ca să te simți ok după, care sunt condițiile și unde trebuie mers. Apoi i-am zis lui C. care s-a holbat la mine și m-a întrebat ce am pățit. M-a asigurat că nu o să stea cu mine (habar nu aveam pe atunci dacă se poate să fii însoțit ori ba) și că probabil eu voi dona și lui i se va face rău, pentru că da, este acest sensibilos care începe să vadă împăienjenit de la un strop de sânge. Eu cred că-s mai mult mofturi, dar na. Citește mai mult…

Diverse

… sărbătorile vin …  le simțiti și voi? La fiecare colț de stradă, în restaurante au început să sune melodiile mai crăciunistice, în fiecare magazin s-au îmbodobit deja brazii, s-au scos decorațiunile și parcă deja îl așteptăm pe moșu`. Orașele s-au îmbodobit, s-a dat startul de târgurile de Crăciun, în magazinele de haine deja au apărut pulovere cu reni, cu moși și câte și mai câte. Răbdare să colinzi și bani să ai, că de ales, slavă domnului, ai de unde. Eu recunosc că de fiecare dată cad în plasă și îmi face o reală plăcere să colind printre rafturile pline cu lucrușoare de sezon.

E adevărat că parcă ne-am depărtat un pic ideea Crăciunului  pe care-l sărbătoream când eram mici. Cel puțin așa cred. Pe atunci nu existau atâtea magazine sau cel puțin nu aveam acces la ele. Cu siguranță nu existau nici atâtea jucării, care de multe ori ne încântă și pe noi, ăștia mai mari. Plăcerea cea mai mare era atunci când luai frumușel o foaie și-un pix și te apucai să compui o scrisoare moșului în care-i spuneai cât de cuminte ai fost tu și cam ce-ți dorești. În noaptea magică de cele mai multe ori mulți dintre noi cel mai probabil încercam să stăm treji ca să-l prindem pe Moșu`, dar niciodată nu reușeam, pentru că ce să vezi, Moșu` aștepta întâi să adormim, apoi venea pe nesimțite. Că tu cereai mere și primeai flori, e partea a doua, dar nu conta, întotdeauna era o bucurie când îți găseai cadourile sub brad.

Acum am impresia că s-a pierdut un pic din magia asta cu cadourile. Am văzut mulți părinți care-și iau copilul de mână, îl duc în magazin și îl lasă să-și aleagă singur ce vrea să-i aducă moșul. Hmmm, și farmecul unde-i? Citește mai mult…

Întâmplări

Povești cu fetru. Cum l-am descoperit

Mai țineți voi minte că atunci când eram noi mici existau la școală orele de lucru manual? sau abilități practice, nu mai țin minte. Or exista și acum, habar nu am. Eu știu că o oră pe săptămâna era chin și jale pentru mine, căci aveam două mâini stângi și nu mă pricepeam la nimic. Degeaba se chinuia mama cu mine acasă să mă învețe ceva, nu s-a prins nimic de mine. Am încercat să învăț să croșetez, să tricotez, nâț. Nici măcar nu am înțeles ce trebuie să fac. Apoi a încercat să mă învețe să cos la mașină. Nu mi-a plăcut nimic, nici n-am înțeles nimic. Așa că ne-am lăsat amândouă.

Mai târziu s-a ales de mine bucătăria. Chiar dacă nu m-a învățat nimeni, ci doar făceam pe ajutorul de bucătar când ne prăjiturea mama. Asta a contat foarte mult, cred. Mult mai târziu, adică acum vreo 2 luni cred, în timp ce ne plimbam prin Piața Sfatului, am găsit pe jos o decorațiune din fetru. Era un iepuraș de care atârna un Paște Fericit.  Mi-a plăcut tare mult, așa că am ajuns acasă și am căutat mai multe informații. Dar să creezi astfel de lucrușoare presupunea să știi să coși. Și nu oricum, ci o cusătură fină, dreaptă și foarte frumoasă. Citește mai mult…

Cărți

An aparitie: 2014
Autor: M. Anjelais
Editura: RAO
Nr. pagini: 224

Nu auzisem de cărțulia asta și cam tot ce m-a atras la ea a fost coperta. Am văzut-o pe nu știu unde și când am văzut ce desen fain are și mai ales că e de-un albastru superb am zis că musai o citesc. Fluturi striviți e o lectură ușoară, chiar prea ușoară. Citisem pe undeva că are o latură psihologică, dar sinceră să fiu nu mi s-a părut că ar fi cine știe ce psihologie.

Ce mi-a plăcut la roman e că pe cât de simplu se citește, pe atât de mult se trăiește. Adică, te trece prin destul de multe stări contrastante. Liniște, furie, dezamăgire, ușurare. Aș fi vrut însă ceva mai complex, o analiză mai adâncă a minții lui Cadence. Am simțit că e lăsat într-o oarecare umbră, că autoarea l-a tratat superficial. Dar până acolo mai întâi să începem cu începutul.

Sarah e o fetiță singuratică, care se împrietenește cu Leigh, care de altfel e singura ce se prezintă la ziua ei de naștere. Cele două devin cele mai bune prietene promițându-și un alteia că așa vor și rămâne de-a lungul vieții. Își fac planuri, de la ce vor să devină când vor crește, până la copii. Sarah spune că va avea o fată, pe care o va numi Sphinx, iar Leigh un băiat, pe care-l va numi Cadence. Îi vor crește împreună, ca cei mai buni prieteni, iar când vor fi destul de mari, îi vor căsători. Citește mai mult…

Natură

Drumeția asta a fost tare demult (4 mai 2019), însă niciodată nu-i prea târziu să afli de un loc mișto, nu? Auzisem de ceva vreme de Cascada Urlătoarea din Vama Buzăului  și chiar voiam să o vizităm și să vedem dacă se aseamănă cu sora ei din Bucegi. Pentru că așa cum probabil știți există o cascada Urlătoarea în Bușteni. Și dacă tot ajungeam pe acolo, ne-am documentat bine și am aflat și de Valea Zimbrilor, pe care am și vizitat-o.

Cascada Urlătoarea din Vama Buzăului se află la o oră de mers pornind din Brașov (54 km) și e un loc destul de fain, deși nu a fost tocmai pe gustul meu. De ce? Cascada în sine e interesantă. Nu e chiar ca o cascadă, adică apa nu curge de sus, ci se scurge printre pământul care nu prea pare de pe planeta noastră. E liniște, sau mă rog parțial liniște, căci se aude apa. Dar nu am auzit urlete, țipețe, oameni în general. Probabil nu mulți cunosc locația, căci nu era puhoi așa cum este în general la sora ei „ne-geamănă” din Bușteni. Veniseră totuși turiști, iar alții erau la mese, se odihneau, căci dacă mergi drept înainte, urmând drumul ai să dai de zone cu măsuțe și canapele pentru mâncat, relaxat ori ce se mai face pe acolo. Iar dacă mergi și mai înainte intri în pădure (nu foarte departe) și dai de o a doua cascadă, mai micuță, dar la fel de frumoasă. Citește mai mult…