Întâmplări

Nu știu dacă mai știți că undeva prin decembrie vă povesteam că m-am decis să donez sânge pentru prima oară. Vă povesteam atunci cât de minunat e sentimentul pe care-l ai în momentul când vezi cum se umple punga aia pe cântar. Atunci mi-am propus să nu fie doar așa un moft, ci să devină o normalitate pentru mine treaba asta. Așa că am decis ca pe 14 februarie să merg din nou la centrul de transfuzii. Nu s-a putut atunci, așa că pe 13 februarie (vedeți ce date mi-am ales? 29 noiembrie – cu o zi înainte de Sf. Andrei și 13 februarie – cu o zi înainte de Valentain, ca să fiu sigură că nu uit). I-am zis lui C. că mă va insoți din nou, (cred că pentru ultima oară, căci am văzut că nu am nimic după, mă pot duce/întoarce singură) și am sperat că-l conving s-o facă și el, dar nu poate trece peste blocajul psihic din păcate. Probabil nu i-ar da voie nici personalul, pentru că nu are kilogramele necesare, dar ar fi interesant de ajuns până în acel punct.

De data asta știam exact cum va decurge totul, cu 2-3 zile înainte m-am chinuit să măresc doza de apă, am avut o alimentație mai bogată în ouă și carne  și joi dis-de-dimineață, mi-am început ziua cu o banană și multă apă. Credeam că va fi multă lume, dar am rămas surprinsă când am văzut sala goală. Am primit numărul 13 într-o zi de 13. Gata mi-am zis! E mare ghinion, sigur mă trimit acasă. Mă gândeam doar că nu-mi vor găsi venele (așa cum s-a întâmplat data trecută) ori cine știe ce va ieși la analize. Citește mai mult…

Prin ochii mei

Trebuie să recunosc că leapșa asta e de mare ajutor, având în vedere că habar nu am despre ce să scriu. N-o să vă mint, ideile mele sunt zero, nu se leagă nimic, stau cu foaia goală și două ore și nu-s în stare să scrijelesc trei cuvinte. Vorba vine scrijelesc, căci na.. cum poți scrijeli pe-o foaie virtuală?

Și mai recunosc și că mie îmi plac tare mult lepșele, așa că nu, nu e deloc un chin să răspund la ea.

Laptop sau telefon? Clar amândouă. Nu se poate fără niciunul. Îmi place telefonul pentru că e mai lejer să stau pe Facebook/Pinterest/YouTube etc. și să dau cu deștu` pe ecran. Și pentru că scriu mesaje text și bineînțeles vorbesc la telefon și pentru seara, când mai pierd ceva vreme pe diverse aplicații înainte de culcare. În rest nu prea folosesc telefonul. Nu-mi place să fac poze cu el, nu scriu de pe el articole, nu editez.. Dar nu aș renunța la laptop, pentru că toate pozele sunt editate pe laptop, mi se pare mult mai profesionist, de pe el scriu articole, e mult mai simplu. Deci nu aș renunța la niciunul. Nu se poate.

Cărți sau TV? E musai să aleg? Dacă e musai aș zice că renunț la Tv, dacă nu-i musai, le aleg pe amândouă, că-mi place să trăncăne cineva pe fundal, chiar dacă nu bag în seamă. Altfel, la filme și seriale mă pot uita de pe laptop, dar să recunoaștem, altfel se vede pe un ditamai ecranul un film. Citește mai mult…

Prin ochii mei

Spuneam pe aici, cel puțin așa cred, că eu în autobuz nu folosesc telefonul. De foarte puține ori răspund la apeluri, că nu-mi place să vorbesc la telefon mai ales când mi se suflă-n ceafă. Nu sunt secrete de stat, nici nu plănuiesc să atentez la viața președintelui, dar simt că n-am intimitate și că urechea altuia e mult prea aproape de mine. Așadar, am destul timp să-i urmăresc pe alții. Și văd o groază de oameni, unii de-a dreptul enervanți.

Cei care dau buluc peste tine

În primul rând n-am cum să nu-i remarc pe ăia de nu așteaptă să cobore lumea din autobuz și dau buluc peste uși să urce ca și când ar pleca fără ei. Ca să cobori trebuie să dai din coate ca să-i faci să se simtă, altfel nicio șansă. Serios fraților, de pe ce planetă veniți?

Dezechilibrații

Apoi sunt oamenii pe care nu am să-i înțeleg niciodată. Ăștia așteaptă în stație cu zecile de minute, într-un final vine autobuzul, urcă, se pironesc lângă aparatele de marcat biletele și încep să scotocească prin geantă după portofel. Și apoi prin portofel după abonament sau vreun bilet rătăcit. Timp în care autobuzul ia câteva curbe, ei se dezechilibrează de câteva ori, pentru că bineînțeles mâinile sunt în geantă scotocind. După ce își bifează abonamentul, se așează sau se țin de bară, plângându-se la „vecini” că șoferul conduce ca un nebun.  Serios? Oare dacă și-ar scoate biletul ăla încă din stație sau de când încep să zărească autobuzul (până acum nu am văzut niciodată un autobuz apărând de nicăieri, deci e timp lejer să-ți cauți biletul) și în mașină l-ar marca imediat ce urcă, apoi s-ar ține de bară, așa cum e recomandat pe toate geamurile mașinii, li s-ar mai părea că șoferul conduce ca un nebun? Hmm, săracul șofer, e vinovat că nu ia curbele cu 5km/h ca să nu se mai deșire călătorii din stânga-n dreapta  când stau 3 minute să-și caute abonamentul, neținându-se de nimic. Citește mai mult…

Cărți

un barbat o fata o insula pustieFormat: PDF, ePub (ediție digitală)
Număr de pagini: 236+280
Data publicării: august 2018+mai 2019
Autor: Uirebit

Mi-a plăcut atât de tare primul volum din „Un bărbat, o fată, o insulă pustie”, încât am citit și pe următoarele două, care cred că nu se ridică la nivelul primului volum. Nu-s rele, doar că cumva așteptarea a fost mai mare. Rămăsesem la ideea că Tiberiu ajunge să locuiasă cu Mia. Practic sunt ca și căsătoriți, doar că nu cu acte. Trec anii și Mia decide că vrea să se mărite cu Tiberiu, deși relația dintre ei nu era extraordinară, așa că se pune de-o nuntă. Întâmplare cu final tragic, cumva de așteptat, căci Tiberiu se gândește și nu numai că se gândește, dar fuge, părăsind-o pe Mia la altar.

Acțiunile cumva se repetă. O cunoaște pe Laura, cu care se va și căsători, ajunge din nou să fie internat la nebuni și bineînțeles că nu se mulțumește doar cu o femeie. Nu vă imaginați că pe Laura o iubește. Ba din contră, urăște atât de tare corpul ei, fiind o femeie rubensiană, însă este convins că Laura îl poate pune pe picioare. Citește mai mult…

Cărți

Format: PDF, ePub (ediție digitală)
Număr de pagini: 679
Data publicării: aprilie 2018
Autor: Uirebit

Am pornit la drum cu această carte cu ceva emoții și deja cu o părere că hmm, s-ar putea să nu fie pe gustul meu. De ce? Păi în primul rând, am mai zis eu pe aici, nu-mi plac autorii români prea tare, nu știu de ce, și-apoi pentru că am fost prevenită că are de toate: limbaj licențios, scene erotice, misoginism și câte și mai câte. Și chiar are! Acum na, nu sunt eu cea mai călugăriță dintre călugărițe ca să spun că m-am rușinat la scenele descrise un pic cam prea detaliat, căci n-a fost deloc așa. Nu e primul roman de genul, așa că pentru mine a fost în regulă.

Așadar, „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” începe așa cum îmi place mie să înceapă un roman. Direct, fără alte bălării care se întind pe 50 de pagini și care de cele mai multe ori sunt fatale. Adică fix de început nu pot trece la unele cărți, așa că le părăsesc. Nu, cărțulia asta (nu e chiar o cărțulie, are destule pagini) te lovește încă din primele rânduri cu autorionia lui Tiberiu, personajul principal. Citește mai mult…

Întâmplări

La mulți ani pe noul an! Astăzi voiam să vă iau în drumeție cu mine, să mai uităm un pic de gerul de afară (dacă ar fi fost zăpadă aș fi ignorat gerul, dar cum nu-i, gerul nu are farmec), dar cineva a fost prea leneș să editeze pozele. Eu, da. Nici măcar nu știu pe ce card sunt, deci nu numai că nu le-am editat, dar nici nu le-am copiat în laptop. Eh, nu-i problemă zic eu, ceva tot vă povestesc eu astăzi. Bine, nu m-ar fi deranjat dacă aș fi intrat și eu în noul an cu ordine nu doar în casă, ci și în laptop.

Întâmplarea pe care am să v-o  istorisesc în rândurile ce urmează a fost trăită de mine, mi-a provocat nervi și niscavai timp pierdut plus o stare de rușine care m-a bântuit vreo două zile.  Înainte de Crăciun, pe 17 decembrie cu toate că aveam tot ce trebuie în casă, am simțit nevoia să merg la Auchan. Nu mă întrebați de ce, în afară de niște globuri și hârtie de împachetat nu am luat nimic altceva. Așadar niște globuri și o hârtie de împachetat, lucruri absolut vitale, dar care s-au lipit de mine în magazin. Asta așa ca să vedeți cum lucrează Universul, căci sunt convinsă că el m-a împins de la spate și-a urlat la mine mergi la Auchaaan, mergi la Auchaaan.  

Tare m-am bucurat când am ieșit din magazin și am văzut că vine și autobuzul cu care urma să plec acasă. Cum circulă cu o frecvență de 20-30 de minute m-am grăbit să-l prind, mai ales că începuse o ploicică așa, de vară, dar care te uda destul de repejor. În autobuz lume lipită de uși, împinși unii în alții, am retrăit naveta la liceu, unde stăteam exact la fel. Fără remușcări, m-am împins și eu în copila care rămăsese pe scările autobuzului, ca să pot să intru. Pur și simplu îi ador pe oamenii care deși văd că nu mai au alții loc să urce, ei rămân pironiți într-un loc, cum ar fi fix ușa sau juma de metru mai departe de ușă. Parcă-s lipiți și nu se pot mișca. Citește mai mult…

Diverse

Relația cu părul meu. Cum ne înțelegem?

Eu și cu părul meu avem o relație strânsă de prietenie. Posibil că undeva, cândva am făcut o înțelegere: eu nu-l stresez pe el, iar el nu mă stresează pe mine. Nu știu dacă se aplică întocmai, căci are momente în care mă enervează maxim, dar ne facem că ne înțelegem bine. Ce-i drept, eu l-am lăsat în pace, nu am avut prea multe motive să mă iau de el. L-am avut super scurt când eram mică. Gen castronel așa și cu breton, eram brici. Mama cred că era tare mândră de talentele ei de coafeză, iar eu nu aveam niciun cuvânt de spus. Mama-i mamă, n-ai ce să faci.

Când am mai crescut, adică pe la un zece-unșpe ani, am zis gata, nu mai vreau păr scurt, îl las să crească. Și l-am lăsat până ce aproape că-l băgam în buzunarele pantalonilor. Intrasem într-o obsesie de asta gravă, de nici vârfurile nu le mai tăiam, de teamă să nu cumva să se scurteze prea mult. Nu era el cel mai sănătos păr, dar nici chinuit nu era. Nu-l vopseam, nu-l ondulam, nici măcar nu-l uscam. Nu suportam să mă usuc cu uscătorul. Citește mai mult…

Prin ochii mei

Despre cadouri. Frumoase, dar inutile sau folosibile?

Mă gândeam zilele astea la cadouri. La ce cadouri să cumpăr și la ce cadouri mi-aș dori eu să primesc. Observ un lucru ciudat la mine și anume că mi se schimbă radical gusturile. Sau poate că abia acum îmi dau eu seama ce îmi place cu adevărat și ce nu. Cumva în capul meu există două tipuri de cadouri: alea care sunt doar frumoase și drăguțe, dar care nu fac nimic și alea pe care le poți folosi.

Până acum mă bucuram la orice prostie și probabil la rândul meu am oferit orice prostie m-a bucurat pe mine la prima vedere. Aici intră … tot felul de muțunache (jucării de pluș sau nu), de bibelouri, în general de obiecte destul de „ochioase” dar la fel de inutile pe cât de frumoase sunt. Cred că le știm cu toții. Sunt lucrușoarele alea pe care nu le folosim la absolut nimic, pentru că ele practic sunt create doar să adune praf pe ele în rafturi. Astfel de lucruri pe mine nu mă bucură decât 5 minute. Poate și mai puțin. Apoi le așez undeva pe o etajeră, alături de altele și le mai văd doar atunci când șterg praful. În general astfel de obiecte le duceam în sufragerie, unde nu circulam prea des, așa că le vedeam destul de rar. Citește mai mult…

Întâmplări

Cel mai mișto cadou pe care mi l-am făcut

Să știți că nu are treabă cu venirea sărbătorilor ceea ce vă spun, ci are treabă cu Sfântul Andrei. Nu cred că venirea Crăciunului ar trebui să ne facă mai buni, mai darnici, mai atenți cu cei din jurul nostru. Cam așa ar trebui să fim mereu, dar de multe ori ne apucă dăruirea fix în perioada asta. Mă rog, nu judec, mai bine acum decât chiar deloc. Ideea e că am fost și am donat sânge. Nu vă așteptați să spun asta, nu?

Mă bântuie ideea asta de a dona de foarte multă vreme și nu am avut curaj. Mă bântuia de fapt. Nu fac parte din categoria oamenilor care leșină când văd sânge, așa că nu știu de ce nu am făcut-o. Cred că mai mult mă temeam să nu mă simt rău după. Oricum nu prea are logică nici asta, așa că tot nu știu de ce nu am făcut-o. Așa că am clocit eu câteva zile în capul meu ideea, am citit, m-am documentat ce trebuie făcut ca să te simți ok după, care sunt condițiile și unde trebuie mers. Apoi i-am zis lui C. care s-a holbat la mine și m-a întrebat ce am pățit. M-a asigurat că nu o să stea cu mine (habar nu aveam pe atunci dacă se poate să fii însoțit ori ba) și că probabil eu voi dona și lui i se va face rău, pentru că da, este acest sensibilos care începe să vadă împăienjenit de la un strop de sânge. Eu cred că-s mai mult mofturi, dar na. Citește mai mult…

Diverse

… sărbătorile vin …  le simțiti și voi? La fiecare colț de stradă, în restaurante au început să sune melodiile mai crăciunistice, în fiecare magazin s-au îmbodobit deja brazii, s-au scos decorațiunile și parcă deja îl așteptăm pe moșu`. Orașele s-au îmbodobit, s-a dat startul de târgurile de Crăciun, în magazinele de haine deja au apărut pulovere cu reni, cu moși și câte și mai câte. Răbdare să colinzi și bani să ai, că de ales, slavă domnului, ai de unde. Eu recunosc că de fiecare dată cad în plasă și îmi face o reală plăcere să colind printre rafturile pline cu lucrușoare de sezon.

E adevărat că parcă ne-am depărtat un pic ideea Crăciunului  pe care-l sărbătoream când eram mici. Cel puțin așa cred. Pe atunci nu existau atâtea magazine sau cel puțin nu aveam acces la ele. Cu siguranță nu existau nici atâtea jucării, care de multe ori ne încântă și pe noi, ăștia mai mari. Plăcerea cea mai mare era atunci când luai frumușel o foaie și-un pix și te apucai să compui o scrisoare moșului în care-i spuneai cât de cuminte ai fost tu și cam ce-ți dorești. În noaptea magică de cele mai multe ori mulți dintre noi cel mai probabil încercam să stăm treji ca să-l prindem pe Moșu`, dar niciodată nu reușeam, pentru că ce să vezi, Moșu` aștepta întâi să adormim, apoi venea pe nesimțite. Că tu cereai mere și primeai flori, e partea a doua, dar nu conta, întotdeauna era o bucurie când îți găseai cadourile sub brad.

Acum am impresia că s-a pierdut un pic din magia asta cu cadourile. Am văzut mulți părinți care-și iau copilul de mână, îl duc în magazin și îl lasă să-și aleagă singur ce vrea să-i aducă moșul. Hmmm, și farmecul unde-i? Citește mai mult…