Diverse

Nu știu cum sunteți voi, dar eu sunt o mare pretențioasă. Sau cred că mai degrabă aș spune sclifosită. Vorbim de mâncare, da? M-am gândit eu așa că într-o minunată zi de luni să vorbim despre mâncarea noastră cea de toate zilele, căci de ce nu? Și să știți că de scriu baiverne e pentru că nu prea-mi merge tasta „a”. Trebuie să apăs de vreo 2-3 ori pe ea să clincăne.

Când eram tânăr fecior … ba nu, asta-i dintr-o melodie, voiam să zic că acasă, la mama totul părea așa ușor, dar de fapt nu prea e pentru că atunci când doi sclifosiți se pun în aceeași metri pătrați împreună, nu-i a bună. Mi-aduc aminte de fiecare dată când ne întreba mama pe mine și pe soră-mea ce vreți să mai fac de mâncare?, iar noi tăceam mâlc și ridicam din umeri. Fă și tu ce-o fi.  Acum îmi dau seama că de fapt ea nu ne întreba musai ca să afle ce preferințe culinare avem noi, ci pentru că efectiv era în pană de idei. Căuta o rezolvare a unui puzzle și noi nu o ajutam deloc.

Așa se face că de câte ori îl întreb pe C. ce vrei de mâncare?, primesc o privire goală și plină de neinspirație. Și da, îl întreb pentru că partea faină a lucrurilor e că ce îmi place mie nu-i place lui, ce îi place lui, nu-mi place mie. Mișto, nu?

Credem că e mai simplu cu un om sclifosit, pentru că dacă mănâncă prea puține chestii, înseamnă (sau mai degrabă însemna în capul meu) că mai puțin de gătit, mult mai bine. Deloc adevărat! Cred că la câte rețete sunt în lumea asta ar fi fost mai simplu să fie extra gurmand. Așa, aia nu că are brânză, aia nu că e cu ceapă, aia nu că are buline verzi și unicorni.  Citește mai mult…

Întâmplări

La mulți ani pe anul ăsta în primul rând! Sper că 2019 v-a găsit sănătoși și veseli, așa cum nu prea m-a găsit pe mine. Daaaar n-am să încep să scriu în prima postare a noului an chestii negative, cică e bine să începi cu dreptul. Așa că ce să fac, mă alătur și eu celor ce cred în ideea asta.

Pentru cine nu știe (și nu cred că știe nimeni, căci n-am menționat până acum) de câteva luni m-am mutat la Brașov împreună cu al meu, căruia probabil îi voi spune C. de acum încolo. „Al meu” parcă prea … „proprietăresc” Așa că sărbătorile de iarnă le-am petrecut aici, printre străini cum s-ar spune. Cu toate astea de Sf. Ștefan a venit la noi soră-mea, împreună cu befefica ei – tot C. va fi notată (BFF- adică cea mai bună prietenă mai pe românește) și au stat 2 zile. 2 zile jumate dacă e să spunem p-a dreaptă.

Zilele de dinainte pentru mine au fost un haos total, cu oale și chiuvetă plină și prăjituri 😀 De astea nu mă plâng, ba chiar mă laud c-am stat aproape 6 ore (cumulate) să fac niște fursecuri. Aruncați un ochi pe fursecuri ciupercuțe să vedeți ce faine-s! Citește mai mult…

Întâmplări

Amintiri cu iz haios

Articolul ăsta vine cumva în legătură cu un articol precedent în care spuneam că după orice mulțime de oameni rămân întotdeauna gunoaie. Și cred cu tărie că educația se face în mare parte  acasă. Acasă e locul care ne formează baza. Eu îmi aduc aminte de morala pe care mi-o făcea mama de câte ori aruncam ceva pe stradă. Eram mică și nu înțelegeam de ce trebuie să car gunoaiele cu mine până ajungeam la un coș de gunoi sau până ajungeam acasă. Nu am înțeles decât când am crescut și am văzut cât de urât poate să fie un loc plin de gunoaie. Dar până atunci am mai aruncat și eu ca orice alt copil până ne-au băgat ăștia laptele și cornul în școli.

Ce treabă are laptele și cornul? Păi stați că vă lămuresc eu. Nu mai știu exact dacă eram la grădiniță sau la școală când am început să primim, dar tind să cred că eram la școală, primele clase. Deci eram o mogâldeață destul de mică. Și în fiecare zi îmi luam de mâncare de acasă, deci nu stăteam în baza laptelui și pâinii ăleia numite corn. De multe ori primeam biscuiți (asta îmi aduc aminte pentru că mereu îi mâncam). Dar laptele întotdeauna îl aduceam acasă, pentru că eu nu prea beam lapte, decât de la sursă directă, adică vaca’ lu mamaie. Până când am început să-i prind gustul. Știți voi că mâncarea are alt gust atunci când sunteți mulți la masă? Citește mai mult…

Diverse

Tu știi ce se ascunde în jurul tău?

V-ați gândit vreodată că prin locurile pe lângă care treceți zilnic se pot ascunde lucruri despre care habar nu aveți? Că poate în scorbura copacului pe care îl admirați tot zilnic, pentru că e acolo de sute de ani și uite ce falnic și frumos se menține  se află o comoară? Sau că sub podul din parcul în care vă duceți copilul în fiecare seară e o cutie cu lucruri despre care poate, nici nu ați auzit că există?

Vorbesc despre comori? Despre cutii? Da, nu am luat-o razna. Chiar despre asta vorbesc. Mai exact despre GEOCACHING. Ce este Geocaching? Ei bine este un joc la nivel mondial, un joc bazat pe coordonate GPS.

Eu l-am descoperit acum vreo 2 ani și pot să spun că e chiar fain. Ce înseamnă mai exact? Păi, e vorba despre o căutare de comori. Intri pe site-ul oficial, www.geocaching.com, unde poți vedea comorile ascunse din toată lumea. Faci rapid un cont, vezi harta cu cache-uri (cutii) ascunse  în jurul tău și când ieși frumușel la plimbare te poți aventura în căutarea lor. Aplicația poate fi descărcată și pe telefon ca să fie treaba mai ușoară. Activezi GPS-ul și urmărești harta.  Citește mai mult…

Diverse

Azi Brașovul s-a îmbrăcat în drapelul României. Și ca toți românii am ieșit și noi afară azi, dar nu pentru a vedea parada militară, ci pentru a vedea luminițele din Piața Sfatului. Mda, nu sunt așa patriotă, nici nu iubesc țara, nici nu o urăsc, nici nu o blamez, nici nimic. E o țară ca oricare alta și cam atât pentru mine. Eu cu țara nu am nimic, am ceva cu oamenii în general.

Așadar, am avut minunata inspirație de a mă îmbrăca destul de gros, cu multe straturi așa că în afară de extremități nu am avut probleme cu gerul, care-i cumplit, apropo. Parcă suntem într-un iglu. Și-apoi am ales mijlocul de transport în comun, ceea ce slavă domnului că am făcut, căci altfel mi-aș fi blestemat zilele în trafic. Și nu numai în trafic, ci și la găsirea unui loc de parcare – treabă la fel de cumplită- ca și gerul.

Nu știu de ce ne-am dus fix azi când e prima zi de iarnă oficial, căci era logic că va fi puhoi de lume. Și așa a și fost. Și unde-i lume multă știți ce mai este? Gunoi! Exact. Acu` eu sunt convinsă că gunoaiele ce au rămas după ce-au terminat artificiile și lumea a început care-n stânga, care-n dreapta să se mai ducă pe la casele lor nu sunt doar de la români. Asta mai mult ca sigur. De când mă tot plimb prin Piața Sfatului am tot văzut diferite naționalități, diferiți indivizi unii mai dubioși, alții mai puțini care scuipau, mâncau semințe sau mai scăpau din greșeală câte o hârtiuță pe jos.  Citește mai mult…

Diverse

Vârful Măgura Codlei (1 noiembrie 2018)

Probabil că nu vă mai amintiți dar acum ceva vreme într-un articol povesteam cum am ratat intrarea pe traseu în Măgura Codlei (pentru curioși aici este întâmplarea). Ei bine, traseul l-am făcut până la urmă, a doua zi de la ratare, pentru că … de ce nu?

Citisem pe net articole despre vârful Codlea, unii ziceau că-i ușor, alții că nu-i așa ușor cum pare. Eu nu zic nici că-i ușor nici că-i greu, zic numai că depinde de fiecare. Dacă gâfâi până la etajul 4 atunci nu te aștepta să zbârnâi până în vârf că nu o să fie deloc așa, dacă ești împiedicat și dai cu stângu-n dreptul din 2 în 2 metri atunci o să fie nasol pentru tine. Dacă n-ai mâncat nimic toată ziua și te gândești tu că ar fi o idee bună să te avânți într-un urcuș destul de … „urcător” e din nou o idee proastă și probabil ți-ai dori să mânânci și frunze pe toată durata traseului.

Așadar traseul începe cu  o panoramă faină de tot asupra orașului. Sunt câteva case acolo (în acea poiană), dar noi am lăsat mașina fix pe iarbă încă verde pe atunci. Deși era destul de neclară priveliștea, era un soi de ceață, am făcut câteva poze, după care am pornit spre pădure, călăuziți de cele 2 triunghiuri, roșu și albastru.  Citește mai mult…

Diverse

Oameni de nota 10

Eram multe suflete în acea sală mare și mult prea rece. Auzisem noi ceva, de la cei ce aveau cunoștințe mai mari, care-și tociseră coatele pe acele bănci, însă vârsta ne făcea să fim mult mai gălăgioși decât ar fi trebuit. Sunt convinsă că de pe hol, sala răsuna ca o cameră plină cu copii de 2 ani, care zbiară fiecare pe limba lui. Și nu înțeleg cum niște zeci de oameni de 20 de ani pot fi așa de neciopliți. Adică, unde-i educația?

Asta îmi amintea de orele din generală, când după sunarea clopoțelului în loc să așteptăm cuminți în bănci venirea profesorului, noi îl așteptam pe bănci, pe catedră ori alergându-ne prin clasă. Singura diferență e că acum nu ne mai alergam, însă la statul cu fundul pe bancă nici că renunțasem.

În învălmășeala care era acolo, printre subiectele diverse, despre unghii, păr, seriale, iubiți, petreceri și ce băieți faini mai sunt prin alți ani (am fost an de fete în mare parte, așa că e de înțeles) am reușit să distigem sunetul ușii care s-a deschis. Ne-am mișcat fundurile la locurile noastre și ne-am ridicat privirile la cel ce tocmai intrase. Citește mai mult…

Diverse

Leapșă de iarnă a la mine

Știu că încă nu-i iarnă iarnă și sunt convinsă că zăpada asta de-acum e  așa de .. „ia și tu un pic de poftă” însă pe mine mă face să mă plimb printre amintiri. Și m-am gândit să vă fac și pe voi un pic să vă amintiți de copilărie, așa că am creat o leapșă. Sinceră să fiu habar nu am ce întrebări voi pune sau ce răspunsuri voi găsi la ele, ăsta e unul dintre articolele alea pe care le las să curgă așa, de la sine, fără să fie gândit (am zis gândit? hmm, mă întreb ce articol de aici o fi gândit înainte :)) ).

  1. Dacă ai fi un fulg de nea, unde-ai vrea să te așterni? 

Recunosc că întrebarea asta mi-a venit citind articolul scris de Potecuță. Și răspunsul la fel, e inspirat de la ea. Deci, dacă-aș fi un fulg de nea aș alege să bucur un copil. M-aș așterne pe năsucu-i mic și l-aș gâdila cu fragilitatea mea. Și eu prindeam fulgi cu nasul când eram mică și știu cât mă bucura să-i simt cum se aștern pe mine. Cu toții știm că bucuria unui copil e cea mai sinceră și cea mai inocentă, nu-i așa? Citește mai mult…

D`ale sufletului

Derdeluș. Acasă. Astăzi.

Astăzi … e un ieri puțin mai călduros. Același ieri dar cu un pic mai mult soare, aceeași goliciune în copacii amorțiți … Oameni triști, abia târându-și bătrânețile fac coadă în fața magazinului de unde o dubiță descarcă pâinea. Mă alătur lor și-i privesc cum dorul le macină privirile. Se uită pierduți, parcă străpungând realitatea. Le e gândul la copii, la nepoți, poate le ce să mai pună pe masă, poate la ultimii lei din buzunarele jerpelite… Sau poate se gândesc la cozile de altădată la care stăteau. Sunt îmbrăcați cu haine ponosite. Nu s-au mai ostenit să-și pună capotul cel cu toți nasturii și nerupt pe la buzunare sau șapca cu cozorocul neros, pentru că ce rost mai are? Cine-i mai „alege” pe ei? Citește mai mult…

D`ale sufletului

Printre freamăte și doruri

De jumătate de oră stau cu foaia asta albă în față și-ncerc să-ncep ceva. Aș fi vrut să fie despre tine, despre noi, dar adevărul e că mi-e teamă să mai scriu ceva despre tine. Ți-aș spune că mi-e dor. Mi-e al dracu de dor și câteodată parcă ceva în interior mă macină. Mi-e teamă că într-o zi va ajunge atât de adânc că voi trăi numai cu doruri. Dar cum să-ți spun că mi-e dor când eu am aruncat cu vorbe grele asupra ta?  Cum?

Ți-aș scrie, dar mi-e teamă să deschid acele amintiri. Citește mai mult…