D`ale sufletului

Bătrânețea, haină grea …

Am crezut-o țâfnoasă când am salutat-o de nenumărate ori și mi-a răspuns așa, într-o doară, fără ca măcar să-și întoarcă corpul greu spre mine. Apoi am crezut că poate am făcut prea multă gălăgie sau că am deranjat-o cu ceva. Că poate nu-i place cum mă îmbrac, cum vorbesc, că poate are ceva cu generația tânără. Am încetat să mai caut răspunsul la întrebare și-am continuat s-o salut ori de câte ori o vedeam pierzându-și privirea prin sticla geamului. Aceeași privire pierdută în care vedeam un gol și-o neputință.

Am asemănat-o de multe ori cu vecina din sat, probabil din cauza constituției mai bărbătească a corpului. Sau poate din cauza faptului că se asemănau destul de mult la răspunsurile seci, lipsite de orice fărâmă de implicare.

Cumva am simțit nevoia să aflu mai multe despre ea. Așa cum simt nevoia să aflu mai multe despre oamenii în vârstă. Poveștile lor de viață le găsesc mult mai interesante prin prisma faptului că au trăit alte vremuri, pe care doar prin ochii lor le pot cunoaște. Iar unii dintre ei au trupurile așa firave, că nici n-ai zice că odată, demult, omul ăla dădea piept cu greutățile vieții. Citește mai mult…

Diverse

Obiceiuri care nu-mi plac

A trecut de ceva vreme Paștele, am terminat și cozonacii și prăjiturile și ouăle și praful prin casă s-a pus din nou. Am evitat să scriu ceva despre sărbătoarea care pentru mine înseamnă altceva decât mici și grătare la margine de drum. Probabil o să gândiți că sunt o ciudată. Sunt, da. Mie nu-mi plac întâlnirile astea în familie în care se pune masa, se dă drumul la muzică și se petrece. Nu știu de ce, așa sunt eu. Nu mi-au plăcut niciodată. Mi-aduc aminte cât mă rugam de mama să mă lase să rămân acasă când ei voiau să mergem la nași. Așa tortură pentru mine nici că mai era. De atunci probabil am rămas cu sechele, căci de câte ori se anunță un eveniment care cuprinde masă și muzică în același timp mă ia cu groază.

Înțeleg că sunt anumite ocazii în care există niște zile libere, pe care vrei să le petreci cu Ion, cu care nu te-ai mai văzut de doi ani și cu care vrei să te vezi. Și Ion vine cu Ioana și uite așa se strânge ditamai familionul în jurul mesei. Dar dacă tot nu te-ai văzut de doi ani cu Ion, nu vrei să te auzi și tu omenește cu el, și nu pe ritmul lui Salam? Nu există plăcerea aia de a vorbi ce-ați mai făcut, de a asculta și atât? Fără muzică. Doar vocile celor dragi. Că dacă stai cu-un pahar în mână pe care-l umpli din 5 în 5 minute și cu boxele duduind în urechi, atunci părerea mea e că degeaba te-ai revăzut cu Ion, că ăla nu e timp de calitate. Băutură și muzică poate să existe oricând în casa ta. Dar Ion nu. Pe Ion se poate să-l mai vezi peste 5 ani sau deloc. Citește mai mult…

Întâmplări

Au înflorit liliecii și sunt așa faini și colorați și frumos mirositori, nu vi se pare și vouă? Partea nasoală atunci când stai la bloc e că nu ai o grădină de unde pur și simplu te duci, rupi câteva crăcuțe și le aduci în casă. Doar îți delectezi ochii și nasul cu florile de liliac, pe care le vezi la tot pasul. În Brașov sunt peste tot. Liliac alb, liliac mov, liliac peste tot. Trebuie doar să scoți ochii din telefon și să-l vezi.

Ieri am fost la o scurtă plimbare pe străduțele Brașovului. Pe străduțe neumblate până acum (de noi) ca să admirăm clădiri, priveliști și să căutăm un cadru fain pe care-l văzusem eu postat pe facebook. N-am citit decât strada unde era făcut, la comentarii nu m-am băgat, deși dacă le citeam aveam să văd că acel cadru nu mai există, omul băgându-și nasul peste tot ce-i frumos. Ideea e că ne-am învârtit în sus și-n jos căutând câteva elemente pe care le văzusem în fotografie, iar negăsindu-le am zis că n-or mai fi și am renunțat în a le mai căuta. De plecat n-am plecat, am explorat zona care e foarte foarte faină. Citește mai mult…

Diverse

Oare și pe voi v-a prins febra aia care nu vă lasă să stați o secundă ca nu cumva să apuce să se pună praful pe noptieră? Am luat-o razna. Nu eu, ci nația noastră de femei. De gospodine, cum își zic ele. Și dacă faceți parte din categoria asta, eu vă rog să nu vă simțiti cu musca pe căciulă, căci e doar părerea mea. Da? Puteți să mă-njurați dacă vreți, dar știu că nu o veți face, căci azi e Vinerea Mare.

Cu alte cuvinte click-uiam aseară pe facebook, prin grupurile de gospodive, cam cum fac de obicei. Multă prostie. Multă băi nene. Ce-am observat în perioada asta e că grupurile sunt împărțite în 3. Adică sunt alea care vopsesc ouă joia, alea care o fac vinerea și a treia categorie le vopsește sâmbăta. N-ar fi o problemă asta. Până la urmă fiecare dintre noi știm când avem timpul necesar pentru a face una alta sau știm cât de proaspete vrem să le mâncăm.

Problema mea e următoarea. De ce vii tu (care le vopsești joia, că cică așa scrie în Biblie și așa se fac din moși strămoși) și-mi spui mie (e o situație, da? nu mie personal) că sunt o păcătoasă, că eu aleg să le fac sâmbăta? Că-mi bat joc de tradiție și de toate cele? Nu cumva (măcar) în Săptămâna Mare trebuia să fim mai buni? Mai umani? Să lăsăm astea cu arătatul degetului în stânga și-n dreapta și să ne vedem de oalele noastre? E o întrebare grea, tare grea. Răspunsul știu că e doar teoretic, practic e chiar pe dos. Chiar și eu sunt rea acum, știu. Deși îmi place să-mi spun că-s realistă, nu rea. Citește mai mult…

Întâmplări

Dealul Lempeș (6 aprilie 2019)

Nu știu cum sunteți voi, dar eu când văd ceva și mi se cam pune pata, apăi mi se pune. Cu alte cuvinte, după o plimbare pe-un deal din Brașov în care ne-am încântat ochii cu frumusețile primăverii (o să scriu și despre asta), am văzut la cineva pe facebook un peisaj absolut fantastic. În capul meu au început să apară iluzii, speranțe și dorințe. Mai trăisem o dată dezamăgirea unui lac fotoșopat, pe care, când l-am văzut în realitate mi-a venit să plâng, deoarece realitatea era tristă rău de tot. Și totuși nu am putut să nu am așteptări. Să fie exact cum îmi formasem imaginea în minte.

Am plecat așadar într-o sâmbătă, la o oră destul de cu bun simț, având în vedere că Sânpetru e la vreo 20 de minute de mers cu mașina, de zona în care locuim. La prima vedere un sătuc ori comună ce-o fi, destul de mică, însă extrem de îngrijită și curată. Parcă se simțea o veselie în atmosferă, deși nu prea era nimeni pe străzi. Mi s-a părut totul foarte foarte fain și primitor. Am găsit repede și strada, e numită chiar Strada Dealului, pe care am lăsat mașina și-am pornit la drum. Dealul se ridică la 2 pași din spatele caselor, ceea ce mi se pare fantastic. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Un soi de confesiune

Se pare că am devenit un om delăsător. Nu am reușit să mai scriu nimic în ultima vreme, deși zilnic am intrat pe blog și m-am gândit la el și la voi. Am citit postările voastre, chiar dacă nu am lăsat niciun semn. Am simțit din plin singurătatea și neputința de a exprima ceea ce simt. Am simțit nevoia de a urla toată durerea care s-a strâns în mine, însă am sfârșit înăbușind-o. Într-o zi am să clachez, simt și asta. Nici nu mai știu de când nu am mai scris. Mi-a lipsit. Am avut însă și zile bune. Vreo 4, ce-i drept. Și nu am avut niciun merit eu pentru asta. Au fost zile în care am intrat în contact cu natura, cu pădurea, cu florile și cu un om. Un singur om mărunt mi-a înseninat cerul și m-a încărcat de energie. Am să vă povestesc, promit.

Între timp am ajuns de urgență la dentist, de care am fugit vreo 4 luni, păcălind durerea cu tot felul de pastile și chestii băbești, de la cuișoare, la sticle cu apă ținută pe obraz sau la creme cu efect de înfierbânțeală. A fost groaznic, însă durerea pe care am simțit-o vreo săptămână  și care nu mai trecea cu nimic, când efectiv simțeam cum îmi bubuie capul cu tot cu ureche a fost și mai groaznică. Citește mai mult…

Diverse

Leaving Neverland – prin ochii mei

Nu am fost niciodată fan ceva. În mintea mea a fi fan cineva înseamnă să-i știi viața omului pe de rost. Să-l urmărești și să știi că peste nu știu câte luni, la ora x va avea concert la … sau că în 1997 a cântat la. Cam asta înseamnă pentru mine un fan adevărat. Ceea ce nu e deloc cazul, eu ascult muzică și atât. De multe ori nici nu știu cum arată cel ce o cântă, căci pur și simplu nu mă interesează. Nu rețin nume, rețin doar melodia. Nu mă axez doar pe un om, ascult genuri și oameni diferiți, în funcție de starea în care mă aflu. Asta ca să se înțeleagă de la început și să nu existe niciun dubiu cum că aș ține parte sau aș apăra pe cineva.

Am lămurit toate astea de la început, pentru că azi vreau să vă spun despre Michael Jackson și părerea mea sinceră despre documentarul apărut pe HBO GO. Și tot acum vă zic, că nu vreau să par ipocrită, eu pe MJ l-am descoperit când a murit. Până atunci nu îl ascultam, eram și destul de  mică și cam lipsită de internet și altele îmi erau preocupările pe atunci. Nici de acest documentar nu știam, până am văzut la Potecuță și-am zis să vedem ce și cum, că pare interesant. Și-a fost mai mult decât interesant.  Citește mai mult…

D`ale sufletului

Scrie-mi și va fi altfel..

Dragă,

Ultima ta scrisoare se pare că n-am mai primit-o. Sau poate nu mi-ai răspuns? În fine. M-aș bucura să-mi spui că ești bine. Însă știu că nu e deloc așa. Nu ai fost niciodată mai rău ca acum. Niciodată. Te pot auzi cum numeri stelele noaptea, semn că nu poți dormi. Ți-ai dorit mereu să vezi stelele, așa-i? Înainte alegeai nopțile înstelate, mergeai pe câmp, te așezi pe mijlocul drumului și numărai. Mai ții minte, nu? Acum ești mai aproape de ele și totuși la fel de departe.

Și spune-mi … spune-mi de ce nu am mai auzit râsete la tine-n casă? De ce acum e așa liniște și rece și totul a devenit străin? M-aș bucura să aflu că totul e bine. Însă știu că nu e. Îți aud trupul cum tânjește după afecțiune. Pe obrajii reci acum își găsesc drum doar lacrimi. Nicio atingere, nicio mângâiere. Te văd, să știi. Oricât ai încerca să ascunzi asta, eu te cunosc. Citește mai mult…

Diverse

Articolul de astăzi pornește de la ideea lui Alex, pe care ne-a prezentat-o în rubrica miercurea fără cuvinte. Văzând pasiunea cu care doarme bebelina mi-am adus aminte de soră-mea. O să vedeți. Probabil ați remarcat și voi că cei mici dorm oriunde și oricum. La masă, pe diagonala patului, la baie, în cadă, pe scaun, pe jos, pentru ei nu contează asta. Și ar trebui să fim invidioși pe ei, pentru că pot așa, fără să le pese.

Pe lângă faptul că obrăjorii lor capătă o pufoșenie absolută atunci când dorm, parcă-ar fi un aluat de cozonac ce stă la dospit, li se citește seriozitatea cu care dorm. Adică n-o fac ca noi. Cu o sută de gânduri în cap, încercând totuși să le dăm de-o parte și să lăsăm loc somnului. Nu. Ei dorm cu toată dăruirea lor de copii inocenți. Fără să le pese că frigiderul e gol, că au rănit oameni, că le bate razele  lunii în geam, că pereții sunt roz și nu le mai place. Ați văzut de câte ori un copil se trezește în aceeași poziție în care s-a culcat? Aproape e imposibilă chestia asta.

Mi-aduc aminte de soră-mea, cum ziceam mai sus. Era o misiune dificilă să dormi în același pat cu ea atunci când era mică, pentru că tot timpul exista teama, nu că te vei urca pe ea, ci că o să se bage ea sub tine. Adormea normal, ca orice om și se trezea învers. Nu de multe ori am deschis ochii și-am văzut pe pernă niște degețele mici și drăgălașe, ca să constat că îi stăteau picioarele unde trebuia să fie capul și invers. Nu știu ce se întâmpla noaptea, dacă venea cineva și-o muta, dar mereu mi s-a părut ciudat. Citește mai mult…