Natură

Acum tare demult, adică pe vremea asta anul trecut am descoperit un sătuc de poveste, despre care nu am scris până acum. Nu-mi pare rău, căci între timp am revenit acolo când încă totul era verde și frumos și parcă m-am îndrăgostit și mai tare de sat. Nu știu dacă ați auzit despre satul Măgura, situat la poalele munților Piatra Craiului, la aproximativ 35 de km de Brașov, însă dacă nu ați auzit, veți auzi acum. Și credeți-mă pe cuvânt, acolo s-a coborât Raiul.

Vă doresc tuturor să ajungeți să vedeți cu ochii voștri frumusețea și să simțiți cu inima liniștea zonei. Sincer, nu-mi mai amintesc despre cum am descoperit zona, deși cred că pur și simplu îmi doream atât de tare să descopăr județul Brașov, că treceam pe listă orice îmi suna mai aparte și mai interesant.

Drumul până în Măgura a fost ok cât de cât. Plecarea se face din Zărnești, de la Fântâna lui Botorog și este drum forestier, plin de curbe și parcă în continuă urcare, dacă-mi amintesc bine. Odată ajunși în sat cel mai bine e să părăsiți mașina pe undeva să nu încurce și să o luați la pas descoperind și simțind. Oricum drumul este unul din pământ și cred că cel mai tare are farmec dacă-l luați la pas. Din Măgura se poate ajunge în satul Peștera, însă noi nu ne-am încumetat să mergem cu mașina. Dacă aveți ceva de teren, e ok, dar cu o mașină normală e posibil să prindeți drum foarte foarte prost și să rămânești blocați. Sunt câteva zone care nu prea sunt sigure, mai ales dacă a plouat și e mocirlă, șansele de blocaj sunt foarte mari. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Înăuntru… e o combinație ciudată între niște stări pe care nu le-am mai avut de multă vreme. E o luptă continuă între un eu vechi și un eu pe care abia îl cunosc, dar care nu-mi place. Cumva, nu mă recunosc. Nimic nu duce nicăieri, decât într-un gol și mai adânc în care mă afund tot mai rău. Între patru pereți străini, dar care totuși îmi cunosc lacrimile, mi-ascund singurătatea și durerile. Îi simt reci și parcă mă strâng în albul lor. Într-un oraș străin și rece m-ascund printre trecători. Tot un trecător mă simt și eu. Unul pierdut în gânduri, care alege să meargă cu un aparat la gât doar ca să uite de el. Alege să surprindă poveștile străzilor pavate doar ca să uite de povestea lui. Sau măcar, pentru câteva minute s-o treacă în planul doi.

Afară… e toamnă. E vremea degetelor gălbejite de la cojile de nuci, și-a pielii îmbâcsită de același miros de nucă abia decojită. Și ce frumos!  Oare câți mai curățăm nuci și le despielițăm miezul de pelicula aceea amară, fără teama că pentru câteva zile mâinile noastre vor arata murdare? Afară e toamnă și cad frunzele, pe care atunci când eram copii le adunam și le presam în cărți vechi. E toamnă și mie mi-e dor de strugurii culeși și de must și de mirosul care umplea toată curtea de la boabele de struguri strivite la zdrobitor cu multă trudă, căci atunci când prindea struguri cu codițele mai groase, se bloca și tare greu era să dai la manivelă. Peste mâna de copil îndată se așeza o mână de om mare și debloca zdrobitorul ca și când nimic nu fusese acolo. Citește mai mult…

Prin ochii mei

Brașovul, prin obiectivul meu

Îmi dau seama că de când locuiesc în Brașov nu am scris nimic despre orașul în sine, ci doar despre împrejurimi. Adevărul este că nu știu ce aș putea scrie despre oraș. Mi-am dat seama de asta când a trebuit să fac pe ghidul turistic pentru familia lui, a mea și pentru alte rude. În total de trei ori, de fiecare dată pe repede înainte, căci timpul era doar de o zi. Gusturile oamenilor nu sunt identice, de aceea cam ce-mi place mie la un loc, e foarte probabil să nu placă celorlalți. Și drept vorbind orașul în sine nu are așa multe de vizitat.

În primul rând peste tot pe internet dacă dai o căutare după locuri de vizitat în Brașov vei găsi Tâmpa. Bun, nimic de comentat, doar că n-am putut ajunge cu niciunii acolo pentru că nu s-a dorit, din cauză de durere de picioare, de genunchi și lipsă de timp. Telecabina … n-am văzut-o niciodată ca pe o opțiune, având în vedere cozile care se formează. În plus, am crezut întotdeauna că nu priveliștea de sus e spectaculoasă, ci călătoria în sine până acolo. Citește mai mult…

Natură

Brâna Caraiman – Vârful Omu (7 august 2019)

Când am fost prima oară pe Brâna Caraiman, acum vreo 3 ani, am înmărmurit de cât de frumoasă era poteca în dreapta căreia se cobora hăul. Mi-a fost și frică, fiind primul traseu adevărat pe care-l făceam, însă cumva m-am îndrăgostit de locul ăla. În adâncul sufletului îmi doream să revin acolo, pentru că dintre toți munții (în care am fost, desigur) Bucegii au ceva special pentru mine.

Hotel Piatra Arsă – Crucea Eroilor:  aproximativ 2 ore

Așa că atunci când căutam un loc unde să mergem mi-a revenit dorul de Brână și de frumusețea ei. De data asta însă, am decis să mergem mai departe și să ajungem și la Vârful Omu. Am plecat destul de dimineață și în jur de ora 10 parcam mașina la Piatra Arsă. Până la Cabana Caraiman am mers destul de repejor și surprinzător am depășit și ceva oameni, lucru destul de  rar întâlnit la noi (bine, la mine, recunosc. Ritmul meu de mers e destul de lent în general, nu doar pe munte). La cabană nu ne-am mai oprit, nici măcar nu știu dacă era deschisă sau nu, am trecut ca trenul pe lângă ea. Abia așteptam să intru pe Brână și să-mi retestez răul de înălțime. Citește mai mult…

Întâmplări

Atenție! Fur din magazine!

Încerc să termin un articol despre munte de cinci zile cred. Și nu-mi iese. M-am împotmolit la faza cu căutatul numelor pentru flori, căci durează tare mult și parcă nu am tragere de inimă. Asta v-am zis așa, ca deschidere. Ilogic, știu. Ideea e că oricât am încercat să termin ceva, dacă nu am starea necesară, nu iese. Așa că m-am gândit să vă povestesc altceva.

Cu articolul ăsta nu încerc să jignesc pe nimeni, vreau să fie clar de la început. Bun, acum că ne-am lămurit și clarificat, eu zic să vă întreb ceva. Eu sunt singura persoană care atunci când intră într-un magazin mai micuț, dar nu din ăsta de cartier, hai să zicem un butic din ăla cu accesorii, cu suveniruri, etc, în care nu mai sunt și alți clienți, se simte prost? Sper că nu. Parcă mă simt urmărită din toate părțile de vânzător și culmea e că în cele mai multe cazuri, fix asta face. Stă acolo la tejghea și se uită la tine. De multe ori evit să intru când sunt singură și văd că nu mai e nimeni pe acolo. Din motivul ăsta. Sunt ciudată? Oi fi. Citește mai mult…

Prin ochii mei

Gesturi și bucurii. Oameni mici și mari.

Știți că există pe Youtube tot felul de experimente sociale filmate de diverși oameni cu scopul de a afla gradul de umanizare și empatie al semenilor noștri? Eu știu, că dacă nu știam nu vă spuneam. Și mă și uit, că-mi place să văd ce fel de oameni se învârt în jurul meu. De multe ori rămân dezamăgită, de multe ori mă gândesc că aceeași reacția aș avea-o și eu, de multe ori nu înțeleg de ce nu face nimeni nimic.

Consider că uneori contează orice gest oricât de mic ar fi el, pentru că un gest mic poate aduce un zâmbet într-o zi în care chiar ai nevoie de unul. Iar uneori gesturile astea mici pot fi făcute de oameni la care nu te aștepți. Nu pentru că-i cunoști și știi că nu le stă în caracter, ci pentru că de multe ori asociem înfățișarea cu caracterul, într-un mod greșit.

Eram într-o zi într-unul dintre puținele parcuri ale orașului. Așteptam pe-o bancă în timp ce priveam un bătrânel care abia mergea. Se oprise să-și tragă sufletul și în cele câteva secunde de răsuflu, a admirat florile de lângă potecă. Știu că le-a admirat, pentru că l-am auzit vorbind singur și l-am văzut apoi că se întoarce spre mine și-mi spune că sunt frumoase și foarte colorate. I-am zâmbit și i-am zis că într-adevăr sunt foarte frumoase. Apoi a plecat. Din toți oamenii care au trecut pe lângă acele flori, mai bine de jumătate nu și-au aplecat privirea spre ele. Niște banalități probabil, ar spune unii. Citește mai mult…

Diverse

M-am întors, cred…

A trecut ceva vreme de când n-am mai trecut pe aici și încă mă gândesc de ce nu am făcut-o. Poate pentru că nu-s destul de organizată și nu scriu constant? Poate pentru că mi-a luat 4 zile să fac curat prin folderele de poze și nici acum nu pot spune că am ordine? Sau poate pentru că am găsit un serial relaxant care m-a furat și m-a captivat?

Sau poate e de vină căldura. Nu știu cum sunteți voi, dar eu la peste 25 de grade nu mai funcționez. Pur și simplu simt că mă topesc și eu și cheful meu de viață atunci când soarele arde lipsit de milă. Total pe invers față de C. care parcă el atunci se umple de energie și radiază totul în jurul lui.

Ce am făcut în timpul ăsta? Știu că nu vă interesează, dar lăsați-mă să mă autodenunț. Am vegetat în pat, uitându-mă la Familia Heck, un serial super relaxant. Așa cum îi spune numele, e vorba despre viața familiei Heck. Doi părinți obosiți, pe fugă tot timpul și cei trei copii ai lor, Sue, copila prostănacă și plină de entuziasm, Brick, mezinul special, care citește tot timpul și e un pic mai ciudățel și Axl, adolescentul răzvrătit. Un serial despre viață și familie, așa cum se împletesc cele două în realitate. Citește mai mult…

Prin ochii mei

Din trecut și prezent. Fixații.

Cred că eram prin clasa a 6-a când apăruse la tv știrea cu ambulanța neagră care răpește copiii și le fură organele. Satul clocotea de griji, având în vedere că eram mulți care mergeam aproape o oră pe jos către școală. De obicei la 7 fără un pic, când plecam noi erau pe drum doar văcarii, care duceau vacile la pășiune. Iarna era întuneric beznă și bineînțeles era pustiu. De foarte multe ori, jumătate de sat era scăldat în întuneric, pentru că luminile se stingeau mult mai devreme. Mi-aduc aminte că nici nu mă uitam la știri de teama amulanței, iar drumul spre școală îl parcurgeam de parcă eram la maraton.

Eram trei fete din capul satului, cum spunem noi și trebuia să mergem până în celălalt capăt al satului. Ni se mai alăturau  și alții, dar jumătate din drum îl făceam singure. Eram cu atenția maximă la mașinile care trec pe lângă noi și tot timpul întorceam capul în spate să fim sigure că nu ne urmărește nimeni. Trecut-au anii fără incidente. Ambulanța aia a rămas un mister. La o simplă căutare pe gugăl încă se pot vedea știri despre ea. Dacă e o fabulație sau nu, habar nu am. Oricum ideea e înspăimântătoare. Citește mai mult…

Natură

Sâmbătă dimineață, ora 7. Având în vedere că ne culcasem pe la două, nici nu am simțit când am apăsat să opresc alarma. Știu doar că era 8, ora la care ar fi trebuit să plecăm, când C. m-a bătut pe umăr și mi-a adus cafeaua. Mno, nu-i bine, am început cu stângul, am zis. Urma să mergem o tură pe munte, în Piatra Craiului. Era prima oară când pășeam în Crai. Auzisem că-s cei mai grei munți din țara noastră, traseele sunt dificile și cam de mai multe zile. Nu avem nici echipamentul și nici condiția necesară pentru ceva dificil, așa că am căutat bine de tot și-am găsit un traseu cât de cât ok. Deși ca să fiu sinceră, din cauza faptului că mie îmi e cam frică de înălțimile astea unde în spatele tău e … mai nimic și stau cam prost cu echilibrul, pozele văzute pe net m-au cam speriat. Dar am zis că mergem până acolo și la fața locului decidem ce facem. Oricum unele poze pot fi înșelătoare. Citește mai mult…

Prin ochii mei

Omul sfințește locul. Sau nu.

Să fii dascăl presupune mult mai multe decât  să te așezi la catedră și să începi să predai. Trăim într-o lume în care nu oricine mai poate face asta. Bine, teoretic nu e o meserie pe care o poate oricine – mereu am crezut că e vorba de o chemare. Eu una, deși am urmat o facultate cu profil uman, din care trebuia să ies profesor, recunosc că nu pot. Oricât mi-ar fi plăcut să predau româna, m-a dat înapoi foarte tare atitudinea elevilor. Cumva practica pe care am făcut-o în anul trei de facultate, despre care am scris articolul spre ce ne îndreptăm? m-a făcut să mă gândesc dacă vreau cu adevărat să suport toate mitocăniile pe care le rabdă mulți, prea mulți profesori, din partea elevilor.

Dacă sunt dispusă să fac față părinților care vin nervoși peste profesor, acuzându-l, deși ei habar nu au ce atitudine are copilul la școală. Acum, serios, voi credeți că îi educați și creșteți niște îngerași? Am văzut mulți astfel de îngerași aruncând cu cretă, cu hârtii în profesori și luându-i peste picior. Nu sunt genul de om prea răbdător și dacă apuc să mă enervez nu iese bine. Citește mai mult…