D`ale sufletului

Printre freamăte și doruri

De jumătate de oră stau cu foaia asta albă în față și-ncerc să-ncep ceva. Aș fi vrut să fie despre tine, despre noi, dar adevărul e că mi-e teamă să mai scriu ceva despre tine. Ți-aș spune că mi-e dor. Mi-e al dracu de dor și câteodată parcă ceva în interior mă macină. Mi-e teamă că într-o zi va ajunge atât de adânc că voi trăi numai cu doruri. Dar cum să-ți spun că mi-e dor când eu am aruncat cu vorbe grele asupra ta?  Cum?

Ți-aș scrie, dar mi-e teamă să deschid acele amintiri. Citește mai mult…

Fotografie

Toamna mea, Domnița cu ochi de chihlimbar

S-a dus toamna asta parcă așa, la o simplă pocnire din degete s-a dezbrăcat de tot și ne-a lăsat amorțiti și pustiiți … știți voi, ca pe-un codru eminescian. S-a dus și n-are să mai vie, căci natura acum moare, ca să renască și mai verde și mai uluitoare ca oricând. Și ce frumos plouă prin parcuri cu frunze- doruri călătoare. S-aștern covoare de amintiri, prin care trecătorii trec unii nestingheriți din ale lor gânduri și griji, alții cu suflete de copil și-ncep a alerga printre frunze, ca prin câmpurile verzi de altădată …

Fiecare avem toamna noastră. A mea e-un joc. Da, toamna mea e un joc de culori, un joc de simțiri și emoție. Toamna mea e o Domniță leneșă, suavă,  elegantă, ce-și cunoaște prea bine atuurile și se dezmiardă pisicos  cerând alint și admirație. Toamna mea e magia creației. E rugină și visare. Liniște. E-un apus ce coboară pe pământ. Parcă soarele nu mai apune doar pe cer, ci peste tot. Toamna mea, așa cum o văd eu, e o zână cu ochi de chihlimbar … Citește mai mult…

Diverse

Plăceri nevinovate pe Farfuria Colorată

Nu știu câți dintre voi ați observat că nu mai postez nimic de-ale gurii, dar simt nevoia să dau o explicație și poate așa un pic să mă laud. No, glumesc, nu am de ce să mă laud, vreau doar să vă lămuresc și să mă conving și pe mine să desființez anul ăsta categoria de plăceri nevinovate. Nu vă gândiți că am renunțat la dulciuri. Ba din contră, fac foarte des cu toate că încă vreau să slăbesc.

Ideea e că începusem așa timid într-ale bucătăriei, cu un tort făcut mai mult de mama, dar care cumva m-a făcut să vreau mai mult. Și uite așa mi-am băgat nasul mai mult și mai mult până am decis să fac aici categoria despre care vorbeam mai sus, plăceri nevinovate. Începusem să public din rețete, doar că la ceva vreme mi s-a părut că vreau mai mult. Dacă măream numărul postărilor cu rețete simțeam că îmi supăr cumva blogul. Căci parcă nici nu voiam să fac abuz.

Eu sunt cam greu de mulțumit și parcă ceva nu-mi plăcea. Parcă blogul ăsta devenise așa o mâncare cu de toate, cu prea de toate. Și avea să devină prea plin de rețete. Iar eu pentru rețete voiam ceva special, ceva doar pentru ele, ceva unde să le pot categorisi, unde să pot scrie frumos ingrediente, mod de preparare, chestiuțe.  Citește mai mult…

Întâmplări

Când ești chior, deși ai ochii mari și larg deschiși

Articolul ăsta face parte din seria cum să ai o zi ratată. Doar că în ultima vreme parcă numa` din rateu în rateu merg, sau cel puțin așa am impresia. Deci – prin urmare – așadar, să vedeți cum fu treaba. Dacă scot capul pe geam și privesc în zare (încă îmi permit, nu-mi ingheață nasul) văd Piatra Craiului. Asta fix în față. Dacă strâmb oleacă capul (cacafonie acceptată de mine, deci n-are rost să-mi spuneți c-am făcut cacofonie) mai la un 45 de grade (apreciere total „a la mine”, adică probabil total eronată) așa spre stânga îmi face cu mâna Postăvaru. Dacă strâmb capul de tot, adică mă uit stânga total văd Tâmpa. Ba chiar văd și telecabina urcând/coborând. No bun. Da` în dreapta ce văd? Păi asta era și întrebarea mea, că habar nu am de geografie și nici orientarea-n spațiu nu mă ține prea bine. Citește mai mult…

Diverse

Pietrele lui Solomon- Vârful Postăvaru (7 oct. 2018)

În ultima vreme ne-am tot aventurat pe Tâmpa, ba pe un traseu, ba pe altul și de fiecare dată când ajungeam în vârf ne uitam spre Postăvaru cu gânduri mari. Și cum gândurile nu ne-au dat pace, ne-am conformat, am căutat informații despre trasee și duminică dimineață am plecat într-o tură faină de tot în care am trecut prin toate stările posibile.

Duminică ora 7.30 sună alarma. Ne mai îngânăm câteva minute cu somnul, apoi începe rutina de dimineață. Spălat, mâncat, pregătit rucsacele și undeva pe la 9 și ceva pornim la drum. Trebuie să ajungem la Pietrele lui Solomon, căci de acolo vom pleca.

Pe la Pietrele lui Solomon ajungem pe la 10 fără un sfert. Marea mi-a fost bucuria când am văzut câți oameni sunt echipați de traseu, căci în capul meu era gândul că nu vom fi singuri prin pădure. Avusesem proasta inspirație să caut informații despre urșii din zonă și când am aflat că în urmă cu câteva săptămâni cineva se întâlnise cu unul parcă înghețase în mine dorința de a mai pleca. De la bucurie am trecut repede la dezamăgire, pentru că ceilalți aleseseră traseul ce ducea la Poiana Brașov prin Drumul Vechi al Poienii (marcaj bandă roșie). Cu oarecare teamă (eu) ne-am continuat drumul, trecând pe lângă izvorul L.I.D și mergând mai departe până ce dăm de un drum spre dreapta, unde este un fel de zonă de picnic/ întâlnire a junilor din Brașov. Avem și un marcaj pe stâncă ce ne îndeamnă tot la dreapta, așa că pe acolo o luăm. Imediat ne iese în cale indicatorul ce ne înștiințează că până sus e departe, adică vreo 4 ore. Citește mai mult…

Întâmplări

Cum am slăbit aproape 20 de kilograme

În articolul trecut am pomenit ceva de niște schimbări pe care le-am făcut și despre care vreau să scriu astăzi (o să scriu de fapt doar despre una dintre ele și cred că cea mai importantă), pentru că sunt convinsă că mai sunt și alți oameni în situația mea care poate au nevoie de o motivație, de un șut în fund, cum s-ar spune. Ei bine totul a pornit dintr-o prostie, dintr-un pariu mai exact.

În urmă cu vreo 6 luni la vizita medicală de la serviciu, tata a fost sfătuit să slăbească. Ca să fie clar de la început, în afara de soră-mea  care-i trasă prin inel, restul familiei ne-am confruntat și ne confruntăm cu probleme de greutate. Nu extraordinare, dar nici de neglijat. Disperat să rezolve problema greutății peste noapte, dar speriat de ideea de dietă (pentru că-i un gurmand desăvârșit) și-a comandat (fără să știm noi) pe internet niște picături minune, care promit marea cu sarea și cică te fac să arăți wow într-un timp destul de mic. Picăturile alea promiteau un minus de 7 kg în 2 săptămâni parcă și costau undeva pe la 300 de lei cu tot cu transport.  Eu cu mama nu am aflat decât în momentul în care au ajuns acasă. Normal că eu am bufnit în râs și i-am zis că nu-l credeam așa să pună botul la ce zic ăia pe net, iar mama s-a supărat, conștientă fiind că fără muncă, nu există rezultate. Doar tata era super încântat și chiar părea super convins de ceea ce făcuse.  Citește mai mult…

D`ale sufletului

Ce a însemnat pentru mine depresia

Nu vorbește nimeni despre depresie, de parcă ar fi un cuvânt tabu. Când auzi că un om este în depresie primul gând probabil este că are prea mult timp liber și i s-a urcat la cap. Prostii, ar spune unii. Baliverne, ar spune mulți dintre cei pe care îi cunosc eu. Depresia nu este nici o joacă și nici o alegere. Este o stare care  se adâncește mai tare în suflet, în minte, în gânduri. Se cuibărește acolo, la poalele creierului tău și-l năucește.

Depresia pentru mine a înseamnat autoizolare. Atât de ceilalți, cât și de mine. M-am retras undeva într-un subsol al subconștientului și deși știam că trebuie să fac ceva să ies la suprafața, nu-mi găseam motivație. Au fost nopți în care nu am închis un ochi. Au fost zile în care nu coboram din pat. Zile în care îmi găseam falsa alinare în mâncare, în special în dulciuri. Citește mai mult…

Întâmplări

Cioc cioc cioc!

Cioc cioc cioc! Vă mai amintiți de călătorul cel veșnic nemulțumit? Cel care veșnic avea ceva de comentat, ceva de remarcat și care a dispărut subit într-o zi de martie poate, sau februarie sau .. cine mai știe ce lună a anului era. Dacă-l mai țineți minte atunci să știți că el vă roagă să-l iertați căci nu și-a anunțat dispariția. N-a știut nici el, dacă are vreun pic de importanță treaba asta. N-a știut, doar a simțit că e prins într-un gol imens din care nu poate să iasă. Și s-a temut că dacă va scrie doar despre golul în care se află va fi judecat și certat. Poate ar fi fost bine venită o mână care să îl zgâlțâie zdravăn și să-l readucă pe lumea asta. În dimensiunea asta. În albastrul cerului și în căldura verii. Citește mai mult…

D`ale sufletului

De-ar fi să vii …

De-ar fi să vii… aș crede că visez…  E mult de când tu ai plecat de lâng-a inimii bătaie, poate a fost vina mea, poate a ta… E întuneric pe strada mea și n-am curaj să înaintez. Orbecăi ca un orb cu pași mici de teamă să nu dau de vreo denivelare a asfaltului presărat și așa cu prea multe denivelări. Și sunt singură. Da, căci tu ca un laș te-ai retras și-ai fugit când știai că încep să vreau a vedea lumea prin alți ochi. 4 la număr. Poate nu-i o cifră tocmai frumoasă. Când veneam cu 4 acasă de la școală începea un adevărat dialog sau mai bine zis monolog din partea mamei.

Și totuși 4 e cifra ideală pentru mine. O cifră colțuroasă, deloc rotundă. Așa cum ești tu. Ai putea fi 4-ul meu. Ești la fel de colțuros. Mă doare câteodată când mă lovesc de colțurile tale și tu știi asta dar probabil îți place. Îți place să îmi auzi sufletul cum se vaită. Ca o mâță prinsă într-o cursă. Sau suntem 2 de 2. Grațioși dar împreună formăm un colțuros de 4.  Citește mai mult…

D`ale sufletului

De demult …

Am avut parte de o copilărie adevărată, o copilărie pe care nu o regret, în care am făcut prostii, m-am jucat, am profitat de fiecare clipă. Poate că nu am profitat pentru că așa am vrut eu, ci pentru că nu aveam alte alternative sau nu-mi stătea mintea mea de copil nebun la alte lucruri decât la joacă. Cui îi trebuia calculator când aveam câmpuri întregi de alergat, câmpuri cu lanuri de porumb din care șterpeleam „în gașcă” știuleți de porumb, pe care îi ascundeam în poală și-apoi fugeam cât ne țineau picioarele până jos, să nu ne vadă bătrânii, aproape de gârlă, printre lăstărișul neatins de mâna omului. Băieții se ocupau de făcutul focului  în timp ce noi, fetele, fugeam acasă să luăm și câțiva cartofi pentru copt. Tot pe modul hoțește ca nu cumva să ne vadă ai casei și să ne oprească la masă, ori să ne mai certe că „umblăm toată ziua flandura”. Citește mai mult…