Știți că există pe Youtube tot felul de experimente sociale filmate de diverși oameni cu scopul de a afla gradul de umanizare și empatie al semenilor noștri? Eu știu, că dacă nu știam nu vă spuneam. Și mă și uit, că-mi place să văd ce fel de oameni se învârt în jurul meu. De multe ori rămân dezamăgită, de multe ori mă gândesc că aceeași reacția aș avea-o și eu, de multe ori nu înțeleg de ce nu face nimeni nimic.

Consider că uneori contează orice gest oricât de mic ar fi el, pentru că un gest mic poate aduce un zâmbet într-o zi în care chiar ai nevoie de unul. Iar uneori gesturile astea mici pot fi făcute de oameni la care nu te aștepți. Nu pentru că-i cunoști și știi că nu le stă în caracter, ci pentru că de multe ori asociem înfățișarea cu caracterul, într-un mod greșit.

Eram într-o zi într-unul dintre puținele parcuri ale orașului. Așteptam pe-o bancă în timp ce priveam un bătrânel care abia mergea. Se oprise să-și tragă sufletul și în cele câteva secunde de răsuflu, a admirat florile de lângă potecă. Știu că le-a admirat, pentru că l-am auzit vorbind singur și l-am văzut apoi că se întoarce spre mine și-mi spune că sunt frumoase și foarte colorate. I-am zâmbit și i-am zis că într-adevăr sunt foarte frumoase. Apoi a plecat. Din toți oamenii care au trecut pe lângă acele flori, mai bine de jumătate nu și-au aplecat privirea spre ele. Niște banalități probabil, ar spune unii. Citește mai mult…

Cred că eram prin clasa a 6-a când apăruse la tv știrea cu ambulanța neagră care răpește copiii și le fură organele. Satul clocotea de griji, având în vedere că eram mulți care mergeam aproape o oră pe jos către școală. De obicei la 7 fără un pic, când plecam noi erau pe drum doar văcarii, care duceau vacile la pășiune. Iarna era întuneric beznă și bineînțeles era pustiu. De foarte multe ori, jumătate de sat era scăldat în întuneric, pentru că luminile se stingeau mult mai devreme. Mi-aduc aminte că nici nu mă uitam la știri de teama amulanței, iar drumul spre școală îl parcurgeam de parcă eram la maraton.

Eram trei fete din capul satului, cum spunem noi și trebuia să mergem până în celălalt capăt al satului. Ni se mai alăturau  și alții, dar jumătate din drum îl făceam singure. Eram cu atenția maximă la mașinile care trec pe lângă noi și tot timpul întorceam capul în spate să fim sigure că nu ne urmărește nimeni. Trecut-au anii fără incidente. Ambulanța aia a rămas un mister. La o simplă căutare pe gugăl încă se pot vedea știri despre ea. Dacă e o fabulație sau nu, habar nu am. Oricum ideea e înspăimântătoare. Citește mai mult…

Să fii dascăl presupune mult mai multe decât  să te așezi la catedră și să începi să predai. Trăim într-o lume în care nu oricine mai poate face asta. Bine, teoretic nu e o meserie pe care o poate oricine – mereu am crezut că e vorba de o chemare. Eu una, deși am urmat o facultate cu profil uman, din care trebuia să ies profesor, recunosc că nu pot. Oricât mi-ar fi plăcut să predau româna, m-a dat înapoi foarte tare atitudinea elevilor. Cumva practica pe care am făcut-o în anul trei de facultate, despre care am scris articolul spre ce ne îndreptăm? m-a făcut să mă gândesc dacă vreau cu adevărat să suport toate mitocăniile pe care le rabdă mulți, prea mulți profesori, din partea elevilor.

Dacă sunt dispusă să fac față părinților care vin nervoși peste profesor, acuzându-l, deși ei habar nu au ce atitudine are copilul la școală. Acum, serios, voi credeți că îi educați și creșteți niște îngerași? Am văzut mulți astfel de îngerași aruncând cu cretă, cu hârtii în profesori și luându-i peste picior. Nu sunt genul de om prea răbdător și dacă apuc să mă enervez nu iese bine. Citește mai mult…