Diverse

Prin grupurile de pe facebook

Încep să cred că tot mai multă lume face abuz de rețelele sociale. De facebook mai exact, căci e cel mai la îndemână și cel mai ușor de umplut cu baliverne. Faci o poză, pui (zici tu) un text bobocuț, plin de filozofie și uaaai di mini șî mini șe fătucă dășteaptă o făcu mămuca. Și pe zi ce trece îmi confirm și mai mult că sunt două mari categorii cu acees la facebook. Ăia care știu cu ce se mănâncă și restul, adică vitele.
Și fără să vreau să jignesc pe nimeni, dară inevitabil am s-o fac prin acest articol, unde se adună  cele mai multe vite? În grupuri, vă zic eu. Dacă sunteți măcar într-un grup o să îmi dați dreptate. Cel mai des și mai des umblu prin cele culinare eu. Și de când umblu m-am săturat de atâta prostie câtă am văzut pe acolo.

În primul rând se remarcă femeile alea disperate, dar disperate care atunci când cineva pune o poză cu o mămăligă (exemplu) apar ele și încep rețeta? ne dați rețeta? vrem rețeta! și rețete? da rețeta unde e?  Băi mămică, îți vine să-ți bagi picioarele și să le dai pe toate afară de pe facebook. Dacă vezi că deja există un comentariu în care se cere rețeta, așteaptă dragă femeie nebună, așteaptă! Nu-s necesare 20 de comentarii în care se cere rețeta, că zău că nu i se face facebook-ului milă s-o scrie el. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Al nu știu câtelea jurnal.

Astăzi … mă simt singură. De fapt sunt puține zilele în care nu mă simt. Am început această prima propoziție de vreo cinci ori, de fiecare dată formulând altfel. Mi-e sufletul singur și încărcat. Aș fi vrut să nu fiu singură.  Mi-e pustie singurătatea și tot mai adâncă.  De fiecare dată cuvântul singur era prezent. Poate că s-a impregnat așa tare în mine acest cuvânt, că am devenit una cu el. Am ales să nu mai îmbogătesc cu nimic. Astăzi mă simt singură, e suficient. E trist, dar probabil că toți ne simțim singuri cândva. Mă întreb de ce. Noi suntem singuri în general. Avem gândurile noastre, simțămintele noastre, pe care le trăim singuri. Desigur, uneori le împărțim cu oamenii pe care-i credem alături nouă, însă nu putem împărți sută la sută nimic, niciodată. Întotdeauna va fi o parte numai a noastră. Și întotdeauna va fi o parte care va rămâne neînțeleasă de cei care ne sunt alături. Nu? Citește mai mult…

Întâmplări

Spectator la o piesă dramatică

Îmi place să observ oamenii. De la depărtare par niște ființe drăguțe. Am mai zis eu odată, demult, într-un articol vechi că nu-mi plac oamenii și încă sunt de aceeași părere. Îs faini doar cât ții distanța și cât nu-i cunoști. Părerea mea, nu aruncați cu bolovani. Așa că ori de câte ori am ocazia, mă așez pe-o bancă și privesc.

Pornind de la ideea de mai sus, iată-mă în Piața Sfatului, pe una din băncile lungi și maronii adulmecând o zi destul de înnorată, fără ploaie însă sau urme de zăpadă. Priveam cum în fața mea trona Tâmpa, învelită în petice de ceață, ce părea a se îndrepta ușor ușor spre oraș. Mă mai minunam de multitudinea de tătici ce-și plimbau odraslele și mă gândeam că la oraș mentalitatea oamenilior e alta față de cea de la țară, unde bărbații nu prea stau cu copiii. Bine, există și excepții, probabil nu ține de locul în care te afli, ci de cât de mult ți-ai dorit un copil, cred. Poate vorbesc prostii, habar nu am.

Pe banca din stânga mea tocmai se așezase o familie, părinți plus o copilă la vreo 12 ani. Tatăl și-a cerut respectuos scuze și l-am auzit zicând îi dați voie lu tati să folosească telefonul? știu că e timpul pentru familie, dar trebuie să verific ceva urgent. Mi s-a părut dubios, apoi m-am gândit că poate sunt acel gen de oameni care se văd doar în weekenduri și atunci vor să petreacă cât mai mult timp împreună. Citește mai mult…

Diverse

de vorbă cu părinții meiM-am întrebat întotdeauna de ce nu spunem ceea ce simțim. De ce ascundem supărări, de ce ne încărcăm sufletele cu vorbe și cu ofuri, care odată spuse ar rezolva poate multe dintre probleme. De ce alegem să suferim singuri, în loc să-i spune ăluia de lângă noi „nu vreau să mai pleci”. Sau „vreau să mă tratezi ca pe un adult”. Sau orice altceva ne face să fim triști și neînțeleși. Până la urmă noi purtăm cea mai mare vină, atunci când afirmăm că suntem neînțeleși. Prin deducție logică, cum încă nu știm să citim gânduri, nu putem înțelege de ce un om e nefericit, dacă el nu ne spune. Sau poate noi chiar credem că el e fericit, dacă-l vedem că zâmbește și că are de toate.

Pe de altă parte înțeleg perfect de ce nu spunem ce simțim. Cred cu tărie că doar oamenii puternici pot fi incredibil de sinceri, iar eu nu sunt un astfel de om. Și ca mine, mai sunt mulți alții.

Cel mai tare doare însă când ești mic și după cum zic cei mari „ești prea mic ca să înțelegi viața așa cum e ea”. Nimic mai fals aș spune. Un copil la vârsta adolescenței e vânat de sentimente la orice pas. E vulnerabil. E vârsta la care îți pui întrebări, la care aștepți răspunsuri. Descoperi. Iubești. Urăști. Te retragi într-o carapace de unde observi tot. E o vârstă plină de drame. Unele imaginare, altele din păcate nu. Citește mai mult…