Diverse

Oare și pe voi v-a prins febra aia care nu vă lasă să stați o secundă ca nu cumva să apuce să se pună praful pe noptieră? Am luat-o razna. Nu eu, ci nația noastră de femei. De gospodine, cum își zic ele. Și dacă faceți parte din categoria asta, eu vă rog să nu vă simțiti cu musca pe căciulă, căci e doar părerea mea. Da? Puteți să mă-njurați dacă vreți, dar știu că nu o veți face, căci azi e Vinerea Mare.

Cu alte cuvinte click-uiam aseară pe facebook, prin grupurile de gospodive, cam cum fac de obicei. Multă prostie. Multă băi nene. Ce-am observat în perioada asta e că grupurile sunt împărțite în 3. Adică sunt alea care vopsesc ouă joia, alea care o fac vinerea și a treia categorie le vopsește sâmbăta. N-ar fi o problemă asta. Până la urmă fiecare dintre noi știm când avem timpul necesar pentru a face una alta sau știm cât de proaspete vrem să le mâncăm.

Problema mea e următoarea. De ce vii tu (care le vopsești joia, că cică așa scrie în Biblie și așa se fac din moși strămoși) și-mi spui mie (e o situație, da? nu mie personal) că sunt o păcătoasă, că eu aleg să le fac sâmbăta? Că-mi bat joc de tradiție și de toate cele? Nu cumva (măcar) în Săptămâna Mare trebuia să fim mai buni? Mai umani? Să lăsăm astea cu arătatul degetului în stânga și-n dreapta și să ne vedem de oalele noastre? E o întrebare grea, tare grea. Răspunsul știu că e doar teoretic, practic e chiar pe dos. Chiar și eu sunt rea acum, știu. Deși îmi place să-mi spun că-s realistă, nu rea. Citește mai mult…

Întâmplări

Dealul Lempeș (6 aprilie 2019)

Nu știu cum sunteți voi, dar eu când văd ceva și mi se cam pune pata, apăi mi se pune. Cu alte cuvinte, după o plimbare pe-un deal din Brașov în care ne-am încântat ochii cu frumusețile primăverii (o să scriu și despre asta), am văzut la cineva pe facebook un peisaj absolut fantastic. În capul meu au început să apară iluzii, speranțe și dorințe. Mai trăisem o dată dezamăgirea unui lac fotoșopat, pe care, când l-am văzut în realitate mi-a venit să plâng, deoarece realitatea era tristă rău de tot. Și totuși nu am putut să nu am așteptări. Să fie exact cum îmi formasem imaginea în minte.

Am plecat așadar într-o sâmbătă, la o oră destul de cu bun simț, având în vedere că Sânpetru e la vreo 20 de minute de mers cu mașina, de zona în care locuim. La prima vedere un sătuc ori comună ce-o fi, destul de mică, însă extrem de îngrijită și curată. Parcă se simțea o veselie în atmosferă, deși nu prea era nimeni pe străzi. Mi s-a părut totul foarte foarte fain și primitor. Am găsit repede și strada, e numită chiar Strada Dealului, pe care am lăsat mașina și-am pornit la drum. Dealul se ridică la 2 pași din spatele caselor, ceea ce mi se pare fantastic. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Un soi de confesiune

Se pare că am devenit un om delăsător. Nu am reușit să mai scriu nimic în ultima vreme, deși zilnic am intrat pe blog și m-am gândit la el și la voi. Am citit postările voastre, chiar dacă nu am lăsat niciun semn. Am simțit din plin singurătatea și neputința de a exprima ceea ce simt. Am simțit nevoia de a urla toată durerea care s-a strâns în mine, însă am sfârșit înăbușind-o. Într-o zi am să clachez, simt și asta. Nici nu mai știu de când nu am mai scris. Mi-a lipsit. Am avut însă și zile bune. Vreo 4, ce-i drept. Și nu am avut niciun merit eu pentru asta. Au fost zile în care am intrat în contact cu natura, cu pădurea, cu florile și cu un om. Un singur om mărunt mi-a înseninat cerul și m-a încărcat de energie. Am să vă povestesc, promit.

Între timp am ajuns de urgență la dentist, de care am fugit vreo 4 luni, păcălind durerea cu tot felul de pastile și chestii băbești, de la cuișoare, la sticle cu apă ținută pe obraz sau la creme cu efect de înfierbânțeală. A fost groaznic, însă durerea pe care am simțit-o vreo săptămână  și care nu mai trecea cu nimic, când efectiv simțeam cum îmi bubuie capul cu tot cu ureche a fost și mai groaznică. Citește mai mult…