Prin ochii mei

Spuneam pe aici, cel puțin așa cred, că eu în autobuz nu folosesc telefonul. De foarte puține ori răspund la apeluri, că nu-mi place să vorbesc la telefon mai ales când mi se suflă-n ceafă. Nu sunt secrete de stat, nici nu plănuiesc să atentez la viața președintelui, dar simt că n-am intimitate și că urechea altuia e mult prea aproape de mine. Așadar, am destul timp să-i urmăresc pe alții. Și văd o groază de oameni, unii de-a dreptul enervanți.

Cei care dau buluc peste tine

În primul rând n-am cum să nu-i remarc pe ăia de nu așteaptă să cobore lumea din autobuz și dau buluc peste uși să urce ca și când ar pleca fără ei. Ca să cobori trebuie să dai din coate ca să-i faci să se simtă, altfel nicio șansă. Serios fraților, de pe ce planetă veniți?

Dezechilibrații

Apoi sunt oamenii pe care nu am să-i înțeleg niciodată. Ăștia așteaptă în stație cu zecile de minute, într-un final vine autobuzul, urcă, se pironesc lângă aparatele de marcat biletele și încep să scotocească prin geantă după portofel. Și apoi prin portofel după abonament sau vreun bilet rătăcit. Timp în care autobuzul ia câteva curbe, ei se dezechilibrează de câteva ori, pentru că bineînțeles mâinile sunt în geantă scotocind. După ce își bifează abonamentul, se așează sau se țin de bară, plângându-se la „vecini” că șoferul conduce ca un nebun.  Serios? Oare dacă și-ar scoate biletul ăla încă din stație sau de când încep să zărească autobuzul (până acum nu am văzut niciodată un autobuz apărând de nicăieri, deci e timp lejer să-ți cauți biletul) și în mașină l-ar marca imediat ce urcă, apoi s-ar ține de bară, așa cum e recomandat pe toate geamurile mașinii, li s-ar mai părea că șoferul conduce ca un nebun? Hmm, săracul șofer, e vinovat că nu ia curbele cu 5km/h ca să nu se mai deșire călătorii din stânga-n dreapta  când stau 3 minute să-și caute abonamentul, neținându-se de nimic. Citește mai mult…

Cărți

un barbat o fata o insula pustieFormat: PDF, ePub (ediție digitală)
Număr de pagini: 236+280
Data publicării: august 2018+mai 2019
Autor: Uirebit

Mi-a plăcut atât de tare primul volum din „Un bărbat, o fată, o insulă pustie”, încât am citit și pe următoarele două, care cred că nu se ridică la nivelul primului volum. Nu-s rele, doar că cumva așteptarea a fost mai mare. Rămăsesem la ideea că Tiberiu ajunge să locuiasă cu Mia. Practic sunt ca și căsătoriți, doar că nu cu acte. Trec anii și Mia decide că vrea să se mărite cu Tiberiu, deși relația dintre ei nu era extraordinară, așa că se pune de-o nuntă. Întâmplare cu final tragic, cumva de așteptat, căci Tiberiu se gândește și nu numai că se gândește, dar fuge, părăsind-o pe Mia la altar.

Acțiunile cumva se repetă. O cunoaște pe Laura, cu care se va și căsători, ajunge din nou să fie internat la nebuni și bineînțeles că nu se mulțumește doar cu o femeie. Nu vă imaginați că pe Laura o iubește. Ba din contră, urăște atât de tare corpul ei, fiind o femeie rubensiană, însă este convins că Laura îl poate pune pe picioare. Citește mai mult…

Cărți

Format: PDF, ePub (ediție digitală)
Număr de pagini: 679
Data publicării: aprilie 2018
Autor: Uirebit

Am pornit la drum cu această carte cu ceva emoții și deja cu o părere că hmm, s-ar putea să nu fie pe gustul meu. De ce? Păi în primul rând, am mai zis eu pe aici, nu-mi plac autorii români prea tare, nu știu de ce, și-apoi pentru că am fost prevenită că are de toate: limbaj licențios, scene erotice, misoginism și câte și mai câte. Și chiar are! Acum na, nu sunt eu cea mai călugăriță dintre călugărițe ca să spun că m-am rușinat la scenele descrise un pic cam prea detaliat, căci n-a fost deloc așa. Nu e primul roman de genul, așa că pentru mine a fost în regulă.

Așadar, „Un bărbat, o fată, o insulă pustie” începe așa cum îmi place mie să înceapă un roman. Direct, fără alte bălării care se întind pe 50 de pagini și care de cele mai multe ori sunt fatale. Adică fix de început nu pot trece la unele cărți, așa că le părăsesc. Nu, cărțulia asta (nu e chiar o cărțulie, are destule pagini) te lovește încă din primele rânduri cu autorionia lui Tiberiu, personajul principal. Citește mai mult…

Întâmplări

La mulți ani pe noul an! Astăzi voiam să vă iau în drumeție cu mine, să mai uităm un pic de gerul de afară (dacă ar fi fost zăpadă aș fi ignorat gerul, dar cum nu-i, gerul nu are farmec), dar cineva a fost prea leneș să editeze pozele. Eu, da. Nici măcar nu știu pe ce card sunt, deci nu numai că nu le-am editat, dar nici nu le-am copiat în laptop. Eh, nu-i problemă zic eu, ceva tot vă povestesc eu astăzi. Bine, nu m-ar fi deranjat dacă aș fi intrat și eu în noul an cu ordine nu doar în casă, ci și în laptop.

Întâmplarea pe care am să v-o  istorisesc în rândurile ce urmează a fost trăită de mine, mi-a provocat nervi și niscavai timp pierdut plus o stare de rușine care m-a bântuit vreo două zile.  Înainte de Crăciun, pe 17 decembrie cu toate că aveam tot ce trebuie în casă, am simțit nevoia să merg la Auchan. Nu mă întrebați de ce, în afară de niște globuri și hârtie de împachetat nu am luat nimic altceva. Așadar niște globuri și o hârtie de împachetat, lucruri absolut vitale, dar care s-au lipit de mine în magazin. Asta așa ca să vedeți cum lucrează Universul, căci sunt convinsă că el m-a împins de la spate și-a urlat la mine mergi la Auchaaan, mergi la Auchaaan.  

Tare m-am bucurat când am ieșit din magazin și am văzut că vine și autobuzul cu care urma să plec acasă. Cum circulă cu o frecvență de 20-30 de minute m-am grăbit să-l prind, mai ales că începuse o ploicică așa, de vară, dar care te uda destul de repejor. În autobuz lume lipită de uși, împinși unii în alții, am retrăit naveta la liceu, unde stăteam exact la fel. Fără remușcări, m-am împins și eu în copila care rămăsese pe scările autobuzului, ca să pot să intru. Pur și simplu îi ador pe oamenii care deși văd că nu mai au alții loc să urce, ei rămân pironiți într-un loc, cum ar fi fix ușa sau juma de metru mai departe de ușă. Parcă-s lipiți și nu se pot mișca. Citește mai mult…