Întâmplări

Amintiri cu iz haios

Amintiri cu iz haios

Articolul ăsta vine cumva în legătură cu un articol precedent în care spuneam că după orice mulțime de oameni rămân întotdeauna gunoaie. Și cred cu tărie că educația se face în mare parte  acasă. Acasă e locul care ne formează baza. Eu îmi aduc aminte de morala pe care mi-o făcea mama de câte ori aruncam ceva pe stradă. Eram mică și nu înțelegeam de ce trebuie să car gunoaiele cu mine până ajungeam la un coș de gunoi sau până ajungeam acasă. Nu am înțeles decât când am crescut și am văzut cât de urât poate să fie un loc plin de gunoaie. Dar până atunci am mai aruncat și eu ca orice alt copil până ne-au băgat ăștia laptele și cornul în școli.

Ce treabă are laptele și cornul? Păi stați că vă lămuresc eu. Nu mai știu exact dacă eram la grădiniță sau la școală când am început să primim, dar tind să cred că eram la școală, primele clase. Deci eram o mogâldeață destul de mică. Și în fiecare zi îmi luam de mâncare de acasă, deci nu stăteam în baza laptelui și pâinii ăleia numite corn. De multe ori primeam biscuiți (asta îmi aduc aminte pentru că mereu îi mâncam). Dar laptele întotdeauna îl aduceam acasă, pentru că eu nu prea beam lapte, decât de la sursă directă, adică vaca’ lu mamaie. Până când am început să-i prind gustul. Știți voi că mâncarea are alt gust atunci când sunteți mulți la masă?

Ei bine, începusem să-mi fac un obicei în a bea laptele ăla pe drum, alături de toată gloata de copii ce umpleau strada spre casă. Și acasă, pe când începeam eu frumos să-mi scot toate cele din ghiozdan, apărea mama și mă întreba cam ce am făcut, ce am mai învățat, clasica conversație copil-părinte cu referire la școală.

– Laptele unde-i? mă întreba când îi întindeam cornul ca să-l dea la câine.

– L-am băut pe drum, îi răspundeam eu mândră că uite, fata ta a început să bea lapte fără să fie rugată.

– Și dacă l-ai băut pe drum unde-i ambalajul?

Până la școală aveam vreo 10 minute de mers, însă niciun coș de gunoi. De fapt nu găsești nicăieri în sat vreun coș de gunoi, nici măcar în dreptul magazinelor. În drumul meu spre școală stă mamaie, asta ca să fie logic pe mai departe.

– L-ai lăsat la măta-mare? Sau l-ai aruncat pe drum? insită mama văzând că nu-i răspund nimic.

– Nu am mai intrat la mamaie că am venit și eu cu copiii. Și nu mă așteptau ca să intru eu la mamaie să las gunoiul, încercam eu să mă scuz.

– Nu ți-am zis mereu să nu mai arunci pe drum? Ție ți-ar plăcea să arunce toată lumea gunoaie la noi la poartă? Ți-am zis să bagi în ghiozdan și să aduci acasă dacă nu te duci la mă-ta mare.

Și uite așa începea o morală de mamă-mamă. Mai că-mi venea să mă întorc după triunghiul ăla de lapte numai să scap de gura ei. Însă mi-a prins bine. De câte ori îmi venea să arunc ceva pe jos, mă gândeam la morala de acasă. Sigur afla ea cumva că am aruncat eu ceva, așa că mai bine nu-i dădeam motive.

                                                                              **

Anii au trecut și în locul meu a venit soră-mea. Aceeași poveste ca mai sus, până când într-o zi când ne aflam cu toții la mamaie, aceasta disperată ne povestește că aproape zilnic adună gunoaie din curte și nu știe cine i le tot aruncă. În momentul ăla soră-mea începe să râdă și lu` mama îi pică fisa.

– A. tu arunci gunoaiele când vii de la școală?

– Păi nu ai zis tu să nu le arunc pe drum? Să le las la mamaie? Eu nu am timp să intru să merg la coș așa că i le arunc lu mamaie în curte ca să le arunce ea!

Logică treaba, nu? Copila a fost plină de intenții bune. Mult timp și-a păstrat obiceiul, dar o făcea mai organizat. Nu-i mai arunca gunoaiele, ci îi deschidea ușor poarta și i le punea jos, lângă gard, dar măcar nu mai erau împrăștiate. Și măcar acum mamaie știa cine-i umple curtea de gunoaie și nu se mai enerva în fiecare zi.

10 Comentarii

  1. Simpatica povestioara, intr-adevar copiii gandesc altfel. Numai eu imi amintesc de cate ori nu lasam coji de seminte prin cartier sau la cinema. Acum ma oripilez cand vad in parc gramezi de coji pe langa o banca. Partea buna este ca evoluam si ca se poate. Pe de alta parte, prin anii ’90 toata lumea arunca unde se nimerea, aveai noroc daca nu iti pica ceva in cap cand stateai in fata blocului, gen sambure, zat de cafea etc.

    Răspunde

Lasă un răspuns