D`ale sufletului

Astăzi …

Astăzi …

Mie îmi place Paștele. Îmi place să merg la biserică în Vinerea Mare și de Înviere. Îmi amintește de copilărie, când mergeam cu mamaie și mă rugam toată ziua de ea să mă lase să merg și eu. Îmi spunea că nu am voie, că sunt mică și că trebuie să dorm. Și atunci mă chinuiam să dorm ziua, ca să pot să stau la slujbă până dimineața. Îmi plăcea să ascult și îmi plăcea atmosfera. Apoi am mai crescut, mergeam cu prietenii și adoram să ne întoarcem noaptea pe jos. Era drumul plin de lumânări, pe care ne chinuiam să le păstrăm aprinse. Și pentru că aveam de mers până în celălalt capăt al satului, rămâneam singuri pe drum și ne puneam pe povești cu strigoi sau fantome.

Acasă mă aștepta mamaie trează (mi-era frică maică că n-ai să ajungi cu lumânarea aprinsă) și mama în prag ca să fie sigură că sunt bine, că drumul era lung și noaptea neagră. Îmi aduc aminte cum am venit într-un an smiorcăindu-mă că am pierdut vreo 15 centimetri din păr, că mi-a luat foc de la lumânarea din spatele meu. Mirosul de păr ars mi-a rămas în nări mult timp, iar amintirea pentru totdeauna.

Acum am avut aceeași sărbătoare în suflet ca atunci. Doar oamenii din jur au fost alții. Alte glasuri, alte mâini tremurânde cu piei sărutate de timp…

Păcat însă că s-a dus așa repede … și parcă și vremea plânge trecerea timpului ăsta grăbit… cum alergă el, cum uită vremuri, cum lasă oameni … Simt o răceală în mine, un gol pe care nu mai am cu ce să-l umplu. Totul alergă cu o viteză uimitoare iar eu simt că rămân în urmă… A rămas un amar nerostit și niște buzunare pline de tristeți.

Astăzi încerc să-mi cos niște zâmbete adunate de prin mocirlă. Astăzi mă simt goală, dezbrăcată de viață și uitată de timp. Astăzi simt nevoia unor brațe puternice care să mă scuture de mine. Să îmi cuprindă trupul invrăjbit de amintirile Paștilor de demult si să facă dorul să treacă. Să mă strângă atât de tare încât să rupă distanța dintre noi și să ne contopim sufletele. Astăzi vreau să fie din nou drumul plin cu lumânări aprinse, vreau să aud chiote și povești demult adormite.

 

 

 

 

 

11 Comentarii

  1. barbalata mirela

    Atunci erau alte vremuri. Ramane nostalgia dar trebuie sa privim inainte. Din pacate noi privim tot maI mult in trecut si asa uitam sa facem ceva in prezent si pentru viitor.. Fiecare timp are farmecul sau, acum ar trebui sa dam savoare prezentului. Din pacate nu o facem 🙂

    Răspunde
  2. Trecutul este mort orice am face. Este drept, că efectele acestuia pot fi resimțite prin anumite consecințe ale faptelor și gândurilor noastre. Dar ASTA ESTE . (punct) și …cu PREZENTUL înainte. Atât este al nostru…PREZENTUL, iar viitotrul nu se va manifesta decât tot ca prezent. Oricât ne-am învârti în jurul cozii, sau cuiul în rănile trecutului, pe care nu le lăsăm să se cicatrizeze, nu vom face decât să ne sporim confuzia și suferința.

    Răspunde
  3. Eu adun din trecutul acela exact ce ai facut tu aici…povestea. Scrisa cu drag, cu dibăcie, cu frumosul celor care ti-au trecut prin inima. Mulți vor scrie despre treceri și amintiri cu oameni dragi, dar puțini ating cu adevărat. Pe mine m-ai completat perfect. Ai așezat imaginilor mele de atunci, nuanțe pe care mi le doream. Parul ars? Hmmm, cat am mai suferit după un astfel de episod..

    Hristos a înviat!

    Răspunde
  4. Mi-ai bucurat sufletul pe deplin! Deşi mi-ai răscolit doruri de demult, m-am regăsit cu totul. Cu drumul lung bătut atent, să nu se stingă lumânarea. Cu poveştile despre strigoi şi cu bunica-n prag…

    Răspunde

Lasă un răspuns