D`ale sufletului

Autoportretul omului nebun. Stări alandala

Autoportretul omului nebun. Stări alandala

Astăzi e una dintr-acele zile în care am nevoie să zac în pat. N-am chef să mișc un deget, n-am chef să ies afară și nici să vorbesc. Vreau  să nu mă întrebe nimeni ce am, nici să încerce să mă înțeleagă. Sunt prea complicată pentru a fi înțeleasă. Am nevoie de liniște și de o îmbrățișare puternică. Să știu că nu sunt singură. Că în ciuda haosului ăsta din cap și suflet cineva a rămas să-mi fie ghid. Far în negură. Poate că cer prea mult. Mi se spune des că cer lucruri imposibile. Eu nu cred asta.

Și mi se pare că mă pierd pe mine din ce în ce mai mult. Nu mai recunosc persoana pe care o văd în oglindă. Nu mai fac nimic din ceea ce mă făcea fericită. Mă afund într-o groapă din care n-am să mai pot ieși. Și nu e nimeni acolo care să-mi întindă o mână. Poate nici nu trebuie să fie cineva, nu știu. Poate eu trebuie să fiu. Eu trebuie să mă lupt cu mine. Eu trebuie să-mi întind o mână de ajutor. Eu trebuie să învăț să mă iubesc. Pentru mine EU trebuie să devin cea mai importantă persoană. Pentru că dacă EU nu am încredere în mine, n-o să aibă nimeni. Dar cum? Cum să fac toate astea când m-am dezamăgit atât de mult? Când sunt un om cu sufletul murdar și cu ură în priviri? Sunt un om laș. Pretențios. Plin de gânduri tâmpite care mă macină, strat cu strat. Mă termină psihic totul și nu știu cât mai pot duce. Pentru că sunt un om slab. Plâng mult și des când sunt singură. Am plâns după accident. (da, m-am „pupat” cu unu într-o parcare). Am ajuns acasă, m-am băgat sub duș și-am plâns. Încă îmi tremura tot corpul. M-am speriat groaznic și tot drumul de întoarcere parcă n-am fost eu la volan. Cred că am condus mai mult automat decât conștient. Nu m-a întrebat nimeni dacă sunt bine. Nu, nu eram. Am devenit paranoică. Aud pași, văd siluete. Simt o frică constantă de întuneric. Probabil încep să înnebunesc.

Se produc schimbări cu mine și nu știu cum să iau asta. Mă deranjează mirosul de detergent. Nu mai suport să simt niciun miros pe haine. Absolut nimic. Am început să cunosc aromele din farfurie fără să știu ce conține farfuria. Mi s-a intensificat gustul. Mănânc piper în prostie. Dorm mult și prost. Simt nevoia de dulce când sunt tristă, adică mai mereu. Mă nemulțumesc tot mai multe lucruri. Nu mai am răbdare deloc. Mă enervez mult prea repede. Nu mai am chef de viață. Folosesc geluri de duș în funcție de starea pe care o am sau vreau să mi-o induc. Așa că folosesc un gel cu aromă de ciocolată când simt că aș avea nevoie de o îmbrățișare, îmi oferă o senzație de iubire. Gelul cu lăcrămioare îl folosesc când mă simt sensibilă, neputincioasă. Iar atunci când mă simt destul de puternică încât aș fi în stare să mut munții din loc (fuse și se duse starea asta) mă spăl cu un gel pentru bărbați. Mda. Mai face cineva asta?

Până și eu am început să cred că sunt o ciudată și că locul meu nu mai e aici. Nu simt că aparțin de niciunde. Nu simt că mă vrea nimeni, nici măcar eu nu mă mai vreau. Nu mă mai simt în niciun fel, decât pierdută …

12 Comentarii

  1. Mi-a părut rău să citesc acest autoportret. Îmi pare rau si ca treci prin stările astea. Partea buna e că nu sunt permanente.uneori e mai greu sa te ridici, dar se poate. Nu zic că e ușor, dar speranța există. Poate ar fi bine să vorbești cu cineva, cu un psiholog, sau cu un prieten dispus sa te asculte, și să încerci să înțelegi de unde vine starea asta sufletească.
    Și eu folosesc gel de dus bărbătesc câteodată, Ransom 🙂 Îmi place mirosul.

    Răspunde
  2. Îți înțeleg starea. Este un comportament normal la tot ce te înconjoară, stări, emoții… Daca te-ai simțit mai bine după ce ai scris înseamnă ca te-ai descărcat, de acest lucru aveai nevoie. Încearcă să stai de vorba cu un psihoterapeut care sa te ajute, sa te redescoperi pe tine. Ai încredere în tine și toate vor veni de la sine… Succes 😊

    Răspunde
  3. Călătorule,

    „Eu trebuie să învăț să mă iubesc. Pentru mine EU trebuie să devin cea mai importantă persoană. Pentru că dacă EU nu am încredere în mine, n-o să aibă nimeni. Dar cum? Cum să fac toate astea când m-am dezamăgit atât de mult? Când sunt un om cu sufletul murdar și cu ură în priviri? Sunt un om laș. Pretențios…”

    nu e o ruşine şi nici ceva rău să nu ştii CUM să faci asta. În cazuri din astea, tot fără ruşine şi tot fără să fie ceva rău, cerem ajutor. De la părinţi, de la prieteni, de la un psiholog, de la o persoană căreia simţim că îi putem spune asta şi care credem că ar avea un sfat. Uneori ajută şi numai destăinuirea. Dacă nu ne face bine că e public textul, ştergem sau facem privat. Oricum, pasul important a fost făcut. Am scos din suflet treaba asta. Apoi conştientizăm şi înfruntăm.
    Nu te mai învinovăţi, problema nu e în suflet, acolo nu e nimic urât. E la suprafaţă, acolo de unde nu ne putem vedea cum suntem de fapt.
    Şi treaba asta cu psihologul nu mai e demult, de fapt nu a fost niciodată dar vorbesc la nivel de percepţie generală, un moft. Există unele mecanisme pe care nu le putem declaşa singuri şi atunci ajută o psihoterapie. E ca un fel de spa pentru minte şi suflet dar cu efecte mult mai puternice.

    Vorbesc la modul general, cu toţii am trecut, trecem sau vom trece prin momenete de negare a noastră ca indivizi. Nu îmi permit să îţi dau punctual un sfat pentru că… ştii vorba aia „nu sunt în papucii tăi”. Asta însă nu înseamnă că nu-mi pasă. Dar părerea mea nu e una avizată şi în cazul ăsta e indicat să nu o fac.

    Răspunde
    1. Sincer nu știu ce să zic, adică ce să-ți răspund. Știu doar că ai dreptate și cu mecanismul pe care nu-l putem declanșa singuri, pentru că probabil nu știm cum să abordăm problema dintr-un alt unghi decât al nostru, cel pe care îl avem deja și nu ne ajută deloc. Și la fel de mult ai dreptate și cu faptul că nu ne vedem cum suntem. Cineva mi-a spus odată să petrec 10 minute în fața oglinzii, timp în care să mă privesc și să spun până cred diverse lucruri pozitive despre propria persoană. Problema e că n-a funcționat 😀

      Răspunde
      1. Posibil să nu fi funcţionat pentru că ai spus lucruri … să fie spuse. Dacă-mi spun „sunt frumoasă” dar eu nu cred cu adevărat asta şi sunt complexată de buzele prea subţiri sau prea cărnoase sau de nasul prea mic sau prea mare, e normal să nu funcţioneze.

        Răspunde
        1. Păi cam așa a fost. 😀 No, azi sunt zen, serios. Tocmai scriu o rețetă de ceva bun :)) Și tot azi e deadline la o probă de bucătărie, unde eu trebuie să gătesc pentru o vedetă. Și pentru prima oară am idei. Că până acum am început să scriu și să mă las dusă de scris, neștiind ce va urma. Și dacă mă gândesc bine tot ceva bun o să-i prepar vedetei, că atâta știu să fac. :)) No, serios, azi chiar mi-e bine!

          Răspunde

Lasă un răspuns