D`ale sufletului

Bătrânii mei …

Bătrânii mei …

Scriu și sterg. Și scriu din nou, doară n-oi șterge, însă parcă nimic nu exprimă ce anume vreau să zic. Niciodată nu-i ușor să scrii despre cineva la trecut. Sau poate că ar fi, dacă ai știi că poți scrie și la prezent.

Nu era decât o mână de om. Întotdeauna am crezut că trecuse atâta amar de vreme peste trupul acela plăpând, că poate din cauza asta era așa firavă, însă la fel era și-n tinerețea ei. O mână de om, trecut prin multe greutăți și suferințe. O mână de om pe care mă bucur din tot sufletul că am cunoscut-o și că mi-a marcat copilăria. O mână de om de care îmi e cel mai dor.

Născută-n vremurile cele mai vechi, prin 1922, într-un sat micuț, cu o soră geamănă care a murit la naștere, mamaie L. despre care am mai scris și aici, a fost un om de-a dreptul minunat. Chiar dacă mentalitatea de atunci era ca femeia să fie slugă la bărbat, ea a avut noroc de un om la fel de minunat. Poate că sufletul ei bun a atras un alt suflet bun. Tataie, pe care eu nu l-am cunoscut, căci aveam 10 zile când a murit, dar despre care am auzit numai lucuri bune și frumoase a fost un om excepțional. 

S-a căsătorit cu mamaie nu neapărat din iubire, ci din milă mai mult, pentru că în perioada aia, a războiului, erau mulți soldați străini care-și băteau joc de fetele tinere. Diferența dintre ei  fost foarte mare, de 17 ani, însă mamaie mereu a fost un spirit liber. Iar tataie a înțeles asta și n-a făcut din nevasta lui slugă, ci a lăsat-o așa liberă cum îi plăcea să fie. Iubirea a venit pe parcurs. S-au căsătorit și-au avut împreună 2 fete. Și un băiat, copilul lui dintr-o căsătorie anterioară.

Viața a făcut să-l piardă pe băiat în cele din urmă, așa cum și-a pierdut și prima soție, din cauza unei boli de care acum nu se mai moare, căci există tratamente. Tataie a fost un om care a suferit mult în tinerețea lui. Nu avea o mână, handicap ce l-a dobândit în urma unei prostii. Era tânar și mergea cu trenul. Cineva l-a împins și a căzut din tren, acesta din urmă trecând-i peste mână și retezându-i-o. Asta nu l-a schimbat însă într-un om rău sau puturos, căci a învățat să stăpânească furca cu acel ciot care-i rămăsese. A ajutat mereu cu ce a putut și n-a fost un om gelos.

Au crescut-o pe mama de la câteva luni și le-a devenit nepoata cea mai dragă. N-a contat că nici unul nu mai avea vârsta la care răbdarea e în toi. N-a contat nici că trebuia s-o ducă la grădiniță câțiva kilometri, pe jos, căci nu erau mașini pe atunci. N-a contat nimic pentru ei. Probabil au văzut în mama un dar de la Dumnezeu, venit să le lumineze bătrânețea.

Trecut-au anii și el s-a stins. N-a apucat să-și cunoască strănepoata, adică pe mine. Iar eu nu-l știu decât din poze. Un om mărunt, blând la chip.

Mi-aduc aminte cât de mult se lumina chipul ei când mergeam vara și rămâneam câteva zile acolo. Și cât de mult mă bucuram să descopăr camerele cu pereții scorojiți. Peste tot avea ceva pitit, pus de-o parte, pentru când mai venim. Să nu cumva să plecăm cu mâinile goale. Nu era bogată, nu avea bani, iar noi tot de la țară, aveam de toate. Și ouă și legume de grădină. Însă  tot găsea ce să ne dea. Ba câte un puiet de pom, ba o viță cu struguri buni, orice, numai să știe că ne-a dat. Asta pe lângă zecile de mileuri, gheme și alte acareturi, pe care le păstrăm.

Dar niciun pom și nici un mileu nu poate înlătura dorul … dorul de a îmbrățișa acel trup plăpând și de a pupa chipul cel plin de riduri. Dorul de vocea ei repezită și ofurile pe care le suspina când era vremea să plecăm. Îmi doresc să fi stat mai mult cu ea, să fi „furat” mai multe întâmplări din tinerețea ei. Mai multe povești … Nu cred că există pe lumea asta bucurie mai mare pentru un copil să-și cunoască străbunicii. Și poate  că nu realizează atunci ce comoară au alături sau pot avea, însă sigur când vor crește le vor simți lipsa și vor realiza ce au pierdut.

Câteodată dorul doare atât de tare că răbufnesc lacrimi. Că nu mai am cui deschide ușa, așa pe neanunțate. Căci vizitele niciodată nu erau anunțate, băbuța mea neavând telefon. Și-atunci o lăsăm pe mama să deschidă porțile ca să bage tata mașina, iar eu cu soră-mea dădeam fuga în curte și năvală pe ușă. Iar mamaie se oprea din citit, unde o găseam de cele mai multe ori și se lumina toată.

Mi-e așa de dor de camera mică, de soba cu plită și de tablourile cusute manual și agățate pe pereți. De hambarul dărăpănat, unde mergeam să scotocim după ouă.. De bucătăria dărăpănată și ea, cu pământ pe jos, unde pregăteam masa. Vara mâncam afară, iar pe vreme rea ne înghesuiam care pe unde apucam. Nu plângea nimeni că nu are masă de 12 persoane și șervețele frumos împachetate. Nu-i lipsea nimănui câte 3 farfurii la masă și tacâmuri pentru fiecare fel. Nu asta conta. Nici măcar nu stăteam la masă.

Nu conta nimic, căci de fapt tot ceea ce conta, acum s-a dus. E țărână și amintire. Și întotdeauna va rămâne un gol, pe care nimic nu-l va umple niciodată. Întotdeauna va fi însă lângă acel gol bucuria că mi-a fost alături mulți ani. Că am avut copilăria bogată. Că port cu mine povești pe care le voi spune mai departe, cu cea mai mare recunoștință, căci eu am avut bătrâni. Iar bătrânii mei au fost minunați.

 

 

 

 

10 Comentarii

  1. Minunate amintiri! Amintiri care ne fac viata mai frumoasa, chiar daca dor cumplit!
    Vezi tu, eu nu am crescut langa bunici pentru ca asa era si este lumea satului; fiecare cu casa si gospodaria lui, dar mi-e tare drag sa-mi amintesc de bunicul dinspre tata, facator de doua razboaie si recompensat cu…nimic. Si povestea…iar eu ascultam! Atunci nu intrebam nimic ca eram prea nestiutoare, iar azi cand as avea ce sa intreb, n-am pe cine! Dar la fel de multe povesti avea si „mămuca”, adica mama mamei mele, pe care a tinut-o Dumnezeu pe pamant 103 ani, dintre care 100 in deplinatatea mintii si puterilor fizice.
    Numai bine!

    Răspunde
    1. Am fost acolo anul trecut. Mama mai are veri în alte sate, aproape de satul unde a stat mamaie. Cu vărul cu care ne vizitam mai des am intrat în curte la mamaie. Nu ai fi zis ca o femeie trecută de 90 de ani mai mișca ceva prin curte, însă văzând cum arata acum curtea, mi-am dat seama ca mamaie, așa cum putea le oranduia pe toate și le tinea în frâu. Și gardul îl oblojea, buruienile le tăia, curăța fântână din curte și tot ce mai era prin ogradă. Acum… gardul stătea sa cadă, bălăriile treceau de genunchi în unele zone, via era vai de ea. A fost asa dureros să fiu acolo și sa văd cum totul a căpătat o altă nuanță. Mi-a părut rău că vărul nu avea si cheia de la casă, mi-ar fi plăcut să mai revăd odată odăile mici și să le simt parfumul.

      Răspunde
  2. Să prezinți un suflet este mare lucru… De aceea îți vine să tot ștergi și să o iei de la început. Parcă ai începe și ai sfârși, tot cu aceleași vorbe: „Ehee! Voi n-ați cunoscut-o!”… Și în regretul ăsta să stea atârnate toate lacrimile de pe pământ. În țurțurii unui dor inefabil, care te miri cum de nu cad și nu se lasă topiți în cuvinte…
    Și-atunci te pornești ușor să o descrii… O mână de om, cu suflet obidit dar perpetuu iubitor… Și tot scrii zâmbind și lăcrimând aducerilor aminte și parcă nu te-ai mai opri. Te gândești totuși că ceva nu e bine și tot n-ai arătat-o întreagă, așa cum a fost. De aceea te abții să mai recitești, eliberând deodată omagiul acesta în văzduhul internetului, ca un oftat, ca un mesaj al lumii noastre în cosmos, în eter, spre noi, cititorii dar și spre lumea de dincolo… „Tu vezi, mamaie? Nu te-am uitat!”…
    Și tot crezi că nu a fost îndeajuns. Niciodată nu este îndeajuns să exprimi dragostea, recunoștința, dorul și vei mai scrie. Vei relua acest dulce chin al întoarcerii în timp. Îți e drag să te revezi copil iar pe toți care ți-au fost dragi, pe alături. Încă îți sunt și vor fi mereu dragi, dar nu mai sunt alături. Și asta îți produce o durere aproape fizică. O greutate pe inimă ca și cum zăpada unei avalanșe ți-ar sta deasupra pieptului.
    Dacă draga de mamaie a primit mesajul, nu pot decât să sper. Îmi place mult gândul că vreodată ne vom revedea cu toți ai noștri. Poate vom fi lipsiți de starea asta fizică, de mâini cu care să ne strângem la piept, dar vom fi numai suflet, așadar întregi…„Cât de înaltă ești tu, mamaie! Când erai pe pământ păreai o mână de om”…
    Și noi, cu toții ne vom bucura să îmbrățișăm bunicii și bunicile noastre…Pe mama!…Mama…
    Și să le spunem vorbele pe care le-ar fi meritat,dar care erau atât de firești încât au rămas nerostite. Erau aici, erau lângă noi și era atât de bine că nu credeam că e vreun zor… Le-am spus oare vreodată cât i-am iubit? Și dacă da, de ce tot simt aceste cuvinte cum îmi stau încă în gât, neeliberate, ca niște păsări ce-ar da să scape din colivie?… „Îți mulțumesc pentru tot!” De ce îmi sfârâie pe jarul din piept, aceste simple vorbe? Oare au știut că le păstram în noi, pentru un mai târziu care n-a mai ajuns să fie? Au știut?
    Du-te suspine! Du-te cum ești
    Încărcat de dor și regrete.
    Du-te în Rai, să-ntâlnești
    Pe mama. Și zi-i să m-aștepte!

    Răspunde
    1. Doamne, cât de frumos ați scris 🙂 vă mulțumesc din suflet pentru aceste rânduri în care parcă a vorbit neputința mea de a reda ceea ce simt. Ați pătruns exact acolo unde se simte presiunea, unde pare ca uneori apasă o greutate… Sincer va spun că am citit de cum ați comentat, dar am ezitat să răspund acestor rânduri de teamă că am să le stirbesc sensibilitatea, emoția și frumusețea 🙂 Am tot căutat cuvinte pertinente în acest interval, însă nu sunt în stare să răspund pe măsură.
      Am plâns citindu-vă rândurile, dar știu că aveți atâta dreptate… niciodată nu voi crede că gata, am găsit modul perfect de a o descrie, pentru că mereu apar amintiri scurte, ca niște flash-uri, care parcă mai dezvăluie ceva.
      Despre o posibilă revedere nu știu ce să spun, nu prea m-am gândit niciodată serios la aceste lucruri, însă până atunci nu pot spune decât „să le fie țărâna ușoară și sufletul împăcat”!

      Răspunde
      1. Amintiri minunate, amintiri cu parfum de copilarie petrecute in casa bunicilor. Amintiri care-ti invie pofta de a reinsufleti unele dointre cele mai dragi icoane. Amintiri care nu te lasa niciodata sa cazi. Amintiri care-ti dau aripi viselor. O zi minunata si tie calatorule !!! Sa ai drumul lin in calea-ti !!! Iar daca acesta va deveni obositor, te poti odihni cat doresti pe Treptele mele. Este un pops pentru suflet, pe care-l pot oferi oricarui calator prin aceasta viata.

        Răspunde

Lasă un răspuns