SuperBlog

Bijuteriile Splend’or, imposibil de uitat

Plouă. Curg șiroaie – râuri peste străzile pustii vegheate de lună. O lună mare, portocalie de parcă ar fi rănită și ar sângera. Ciudat e că acum trei ore nu era niciunde. Mă îndrept spre casă cu gândul la Traviata de Giuseppe Verdi. Știam că Violetta moare, dar nu mă așteptam să îmi pară așa rău și să simt că am pierdut pe cineva drag. Poate că și cerului îi pare rău, poate că din cauza asta plouă. M-am regăsit în mare parte în personajul  Alfredo Germont. La fel ca și el, am iubit în taină și când am hotărât să-mi declar iubirea am fost respins cu indignare. În zadar am încercat orice, se pare că domnița nu și nu. Au trecut 25 de ani de atunci, dar timpul nu mi-a învins dragostea. Nici măcar moartea, deși idealul meu feminin a părăsit această lume de foarte mult timp.

Revăd Traviata periodic. Mă liniștește gândul că nu sunt singur, ci port în mine o dragoste, care, dacă ar exploda ar înălța femeia până la cer. Am avut iubiri pasagere destule. Am iubit copile, am iubit femei mature, am iubit chiar și dame de moravuri ușoare, dar niciuna nu a atins coarda pe care a atins-o domnița. 

Aproape că nu-mi simt pașii pe stradă. Parcă nu aș atinge-o, parcă aș zbura. Undeva, departe o silueta cochetă îmi atrage privirea. În întunericul obscur nu pot decât să ghicesc că ar fi o femeie. Nu-mi pot controla picioarele, alerg. În tăcerea orelor târzii zgomotul provocat o face să încetinească. Mă apropii suficient cât să îi las ideea de siguranță, dar nu încetez să îi fixez silueta. Poartă o rochie dantelată neagră, potrivită ca lungime. E singură și îmi pare că pasul îi e nesigur. Ceva îmi spune că nu ar fugi, chiar dacă nu ar avea tocuri. E deșteaptă, știe că un bărbat ar prinde-o de la urmă numai îndată. Talia îi e micuță și e strânsă de o fundă mare, legată la spate. Nu îi pot zări decât pielea albă, fină după care tânjesc. Vreau să o ating dar mi-e teamă că o voi speria.

Îmi continui mersul, mișcat profund de parfumul diafan lăsat în urmă de tânără. Ceva mă face să cred că e tânără. Încă nu i-am văzut fața. Pantofii cu toc îi vin perfect, parcă ar fi fost creați special pentru ea. În mâna dreaptă ține o umbrelă asortată cu ținuta ei. Pot observa la încheietura mâinii o brățară elegantă, o brățară de argint probabil, o bijuterie pe care am mai văzut-o cândva. Ah, de ar fi mai lumină aș putea observa mai bine silueta necunoscută. Părul îi e strâns într-un coc cochet la spate. Asta mă lasă să-i văd cerceii. Par a fi la fel ca brățara. Mă simt atras de această ființă necunoscută, dar nu este o atracție sexuală. Simt că ne leagă ceva, simt că îi cunosc mirosul, că îi cunosc vocea fără ca măcar să i-o fi auzit-o.

Grăbesc pasul. Aud tocurile cum își intensifică apăsarea, semn că e agitată. Probabil mă crede vreun psihopat care urmărește femei în plină noapte. Își aprinde o țigară, se uită înspre lună, apoi se oprește. Mă opresc și eu. Îi aud respirația. e greoaie, plină de frică. Ascultă câteva secunde nemișcată. Aștept. O aud cum inghite în sec parcă forțat și se întoarce.

– Ce vrei? mă întreabă cu voce tremurândă. Are chip frumos. Demult n-am mai văzut o femeie așa de frumoasă. E tânără, așa cum bănuiam. Aș putea să-i fiu lejer tată, dar nu contează, n-o vreau ca pe o iubită, n-o doresc în felul ăla. Privesc bijuteria de la gât. Îmi amintește de ceva. E din același set de argint din care fac parte cerceii și brățara.. Poate am văzut-o pe rândul trei sau cinci la Operă. Da, sigur era acolo, n-am cum să nu-mi amintesc parfumul ei.

– Ce vrei? aud din nou aceeași voce sfioasă. Suntem la un metru distanță și ne privim reciproc. O văd cum își mușcă buzele, îi e frică. Ar țipa, dar strada e pustie. În plus din două mișcări aș fi cu mâna la gura ei. Bijuteriile îi străluceau în razele lunii. O învăluiau într-o lumină fantasmagorică, îi accentau culoarea câmpului crud din iriși și o făceau să arate desprinsă din poveștile cu zâne.

Am avut un deja-vu. Se făcea că eram cu mulți ani de ani în urmă, pe aceeași stradă urmărind-o pe domniță. Tânjeam după iubirea ei de foarte mult timp, dar abia atunci am avut curajul să o privesc în ochi. Era seară, exact ca acum, când m-am apropiat de ea, am prins-o de mână și i-am spus că o iubesc. Nu a opus rezistență, nu s-a retras. Mi-a spus doar că familia ei nu e de acord, că nu e moral ca un bărbat ca mine să ia o femeie ca ea. Nu am înțeles atunci ce înseamna asta, nu înțeleg nici acum. I-am întins timid o cutie frumos împachetată și am rugat-o să o accepte ca pe un cadou de la mine. Era un set de bijuterii Majorica, un set din argint pe care îl văzusem în vitrina magazinului Splend’or, magazin ce comercializează ceasuri și bijuterii de la branduri internaționale și în ziua de astăzi. Mi-a zâmbit și mi-a întins mâna să-i pun brățara, apoi și-a ridicat cosițele de culoarea lanului de grâu și s-a întors cu spatele. I-am prins colierul în timp ce îi adulmecam parfumul. Mi-a zâmbit din nou și mi-a spus că dacă ar da timpul înapoi m-ar alege pe mine.

– Splend’or, am spus parcă pierdut în visare…

– Vrei bijuteriile? Ți le dau, numai nu mă mai urmări! Asta vrei? mă întreabă agitată în timp ce-mi aruncă brățara în piept. Poftim, ia și colierul. Cerceii nu ți-i dau, te rog ca măcar pe ăștia să mi-i lași, sunt amintire de la mama.

– Mama ta … domnița … în ochii ei vedeam același câmp crud pe care îl văd acum, privindu-te pe tine. De asta am simțit să te urmăresc, noi doi … avem ceva în comun. Mama ta … spun și parcă îmi simt inima cum strangulează vorbele, răpindu-le libertatea, mama ta a fost pasiunea mea cea mai mare. Eram îndrăgostit până peste cap de chipul ei copilăros, de vocea ei caldă, de simplitatea ținutelor pe care și le alegea. O urmăream ca un nebun, dar nu m-a vrut …

– Tu i-ai dat setul ăsta de bijuterii Majorica? Mi-a povestit de tine și de iubirea ta nebună. Te-a iubit, crede-mă, te-a iubit până în ultima clipă, doar că n-a avut curajul să apară în fața ta cu un copil de mână. Te abandonase într-un fel într-o lume a nefericiților când l-a ales pe soțul ei, deși apăsătoare i-a fost indecizia. Familia ei nu te-a vrut. Nu aveai bani, nu te ridicai la rangul lor. Era o rușine să te măriți cu un bărbat inferior ție. Nu putea să fugă cu tine, erați tineri, nu aveați unde sta…

– M-a iubit? Am simțit că se învârte pământul cu mine. Nu știam ce să mai fac. Nu am crezut niciodată că sufletul domniței e atât de încărcat. Nicio secundă nu i-am citit tristețe în ochi și nici măcar nu știam că are un copil. Și dacă aș fi știut, ce? L-aș fi iubit ca pe ființa mea, aș fi putut fi un soț iubitor și un tată fericit.

– Sună prostesc, dar mă bucur că m-ai urmărit, deși pentru o secundă mă gândeam să o iau la fugă. Pe patul de moarte mama m-a rugat ca dacă viața ne aduce pe-aproape să îți dau ceva. Pentru asta trebuie să vii cu mine. Sunt sute de scrisori pe care le-a scris pe-ascuns, dar n-a avut curajul să le trimită. Haide, stau aproape!

Se oprise ploaia. Nici nu am băgat de seamă când. Luna căpătase culoarea ei normală, semn că se simțea mai bine. Pe strada pustie i-am oferit brațul meu tinerei, în a cărei lumină difuză,  bijuteriile Splendor străluceau, învăluind-o într-o aură nepământeană.

splend'or, splendor

 

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2017

15 Comentarii

  1. Vaiii, m-ai lăsat fără grai. Imi place subiectul, imi place ideea splendida…potrivita sa te duca din lumea creativa a cuvintelor in cea Splendor, de unde oricine poate pleca impodobit cu ceva pe măsura, dar sa-l și poarte ca pe o poveste. Te felicit!

    Răspunde

Lasă un răspuns