SuperBlog

Boacăne strumpfești din copilăria unui savant începător

Boacăne strumpfești din copilăria unui savant începător

Nu am fost un copil prea cuminte când eram mică. Pe lângă faptul că nu voiam să stau la grădiniță sub nicio formă, hoinăream pe câmpuri și pe de-a lungul șuvoiului de apă, după te miri ce flori, pietre sau alte prostii. Bineînțeles că ai mei nici nu bănuiau pe unde-mi umblau mie piciorușele, pentru că dacă ar fi știut că la șapte ani copilul lor coboară pe-o potecă abruptă ca să ajungă la gârlă, unde țiganii se simțeau ca la ei acasă, unde erau cai* și alte animale ușor de enervat, de pășteau iarba din zonă și unde pur și simplu existau găuri în apă care te puteau înghiți, probabil aș fi fost pedepsită și acum.

Aveam colecții întregi de doape de la sticlele de bere, pe care le turteam și păstram în cutii, de pietre cu forme ciudate și diverse culori (luate de pe malul gârlei, normal) și de flori pe care le strângeam în ierbar. Mai târziu părăsisem aceste „comori” și mă credeam savant. Aveam laboratorul meu, amenajat din niște pietroaie mari, cu ustensile de ultimă generație: oglinda mamei, penseta, o lupă și-o farfurie. Aveam chiar și un subaltern sau mă rog un coleg, pe vărul meu, A., cu trei ani mai mic. Cert e că el îmi dădea la mână orice aveam eu nevoie (chiar luam totul în serios). Studiam mușchi pe care îi adunam de pe pietre, copaci sau ziduri. Sinceră să fiu nu mai știu ce le făceam la mușchii ăia, dar notam pe caiet, schițam planuri, desene, țineam chiar și un calendar al chestiilor pe care le făceam. ștrumpfii satul pierdut

Dacă ar fi să fac o comparație cu o comedie din zilele noastre –  Strumpfii: Satul Pierdut (nu vă grăbiți să-l căutați, se lansează la cinema pe 31 martie 2017), m-aș trece lejer pe locul personajului Istețul, iar pe vără-miu pe locul Bleguțului. Eu eram capul trăznăilor, (pentru că doar eu știam să citesc și să scriu; Și ce savant ar putea fi savant dacă nu ar ști asta? – așadar ideea de a fi el capul pica din start) iar el doar un puști, fie vorba între noi, un pic cam Neîndemânatic, care mă ajuta.

Ca orice om de știință care se respectă, nu puteam rămâne la studiu pe mușchi toată viață. Nu!? Trebuia să găsim altceva de studiat și unde puteam căuta, dacă nu prin ghivecele mamei cu flori? Ne mărisem și laboratorul, acum „lucram” cu soluții făcute din detergent pentru vase, ulei de mașină de prin bidoanele pe care le găseam prin garajul tatălui lui A. Mai puneam soluții pentru curățat, pe care le găseam prin casă și le amestecam pe toate. Ce făceam cu această soluție? Păi stropeam florile! Apoi le studiam și vedeam care se ofilesc mai repede. Notam totul pe caiet ca nu cumva să uităm ceva. Când terminam cu ale mamei, mergeam acasă la A. și treceam la ale maică-sii. Nu cred că a scăpat vreo floare de soluția noastră minune. Eram niște Strumpfi  cu adevărat Curajoși și destul de isteți încât nu ne prindă Gargamel și să descopere de ce rămâne fără flori.

Interesant e că la vârsta aceea noi chiar credeam că din cauza  d̲a̲t̲o̲r̲i̲t̲ă̲ combinațiilor de substanțe făcute de noi se ofilesc florile, adică noi chiar cream ceva extrem de important. În niciun caz nu ne ducea capul că însăși substanțele folosite erau nocive pentru plante. Reîntorcându-mă la Strumpfii noștri de astăzi, poate că nu doar Istețul scria pe mine, ci și Bleguțul (dacă eram atât de inteligentă pe cât mă credeam nu mai ofileam și florile mamei, ci doar pe ale mamei lui A.), chiar și Strumpful cel Îndemânatic (până la urmă chiar inventam substanțe, nu contează că erau puțin cam inutile).

După atâția ani, am întrebat-o pe mama dacă mai știe că a fost o vreme în care i se ofilea orice floricică și după fiecare părea să îi pară rău. Din fericire, atunci nu a reușit să afle ce făceam noi, iar acum, chiar dacă i-am spus cauza ofilirii e prea târziu. Dar cel puțin a aflat-o și tare s-a mai amuzat când a văzut până unde ne ducea capul la prostii. Eh, ce să mai, chiar pot spune că am avut o strumpfo-copilărie, plină de boacăne strumpfești …

 


* despre pățania cu un cal aici

Articol scris pentru Sprin SuperBlog 2017. Poveste 100% reală.

 

 

 

5 Comentarii

Lasă un răspuns