Natură

Brâna Caraiman – Vârful Omu (7 august 2019)

Brâna Caraiman – Vârful Omu (7 august 2019)

Când am fost prima oară pe Brâna Caraiman, acum vreo 3 ani, am înmărmurit de cât de frumoasă era poteca în dreapta căreia se cobora hăul. Mi-a fost și frică, fiind primul traseu adevărat pe care-l făceam, însă cumva m-am îndrăgostit de locul ăla. În adâncul sufletului îmi doream să revin acolo, pentru că dintre toți munții (în care am fost, desigur) Bucegii au ceva special pentru mine.

Hotel Piatra Arsă – Crucea Eroilor:  aproximativ 2 ore

Așa că atunci când căutam un loc unde să mergem mi-a revenit dorul de Brână și de frumusețea ei. De data asta însă, am decis să mergem mai departe și să ajungem și la Vârful Omu. Am plecat destul de dimineață și în jur de ora 10 parcam mașina la Piatra Arsă. Până la Cabana Caraiman am mers destul de repejor și surprinzător am depășit și ceva oameni, lucru destul de  rar întâlnit la noi (bine, la mine, recunosc. Ritmul meu de mers e destul de lent în general, nu doar pe munte). La cabană nu ne-am mai oprit, nici măcar nu știu dacă era deschisă sau nu, am trecut ca trenul pe lângă ea. Abia așteptam să intru pe Brână și să-mi retestez răul de înălțime.

Cabana Caraiman și intrarea pe Brâna Caraiman

A fost genial! Pe cuvânt! Brâna mi s-a părut mai scurtă ca prima oară (probabil atunci eram super panicată și simțeam că nu mai ajung) însă de o sută de ori mai frumoasă. N-am mai simțit nicio frică, nicio teamă, ba chiar la porțiunile cu lanțuri am trecut super lejer, fără să mă folosesc de lanțuri. Sau poate m-am ținut doar într-o zonă, unde e ceva mai expus, dar oricum a fost floare la ureche.

Clopoței (Campanula persicifolia)


 Iarba Surzilor, Saxifragă (Saxifraga paniculata)

După vreo oră în care ne-am oprit de mult prea multe ori, pentru flori și panorame asupra spectaculosului din dreapta și din fața noastră am ajuns la cruce. Dar stai! Aveam Crucea în față, însă ochii mi-au fugit pe jos, printre verdele viu colorat al pajiștii, unde ce să vezi? Flori de colț! Multe flori de colț! A fost prima oară când am văzut astfel de minuni și instant am scos aparatul și m-am așezat pe jos lângă ele.

Dacă le-ați vedea cât de frumoase și .. lânoase sunt în realitate. Parcă seamană cu iarna, așa mi se pare. După ce le-am pozat în fel și chip (ca să constat acasă că nu prea-mi place nimic), mi-a venit ideea să le și ating. Și ce senzație! Parcă aș fi pus mâna pe cel mai gros pulover de lână. Tare ciudată atingerea și deosebit de frumoase aceste flori. M-am bucurat enorm că am avut ocazia să dau peste ele și că obiceiul meu de-a merge cu ochii-n pământ în sfârșit m-a ajutat la ceva 😀 Spun asta pentru că C. trecuse pe lângă fără să le observe.

Floare de colț ( Leontopodium alpinum)

Începuse cumva să se cam întunece și nu pentru că ar fi fost târziu, ci pentru că un nor mare și negru dădea târcoale. Ne-am așezat aproape de cruce și am mâncat în compania unei gângănii mari și verzi, căreia C. i-a făcut o mie de poze ca nu cumva s-o uite. Eu am preferat să admir Coștila ce tronează deasupra Văii Albe. Undeva pe peretele Coștilei e și Brâna Mare a Coștilei (BMC). Visez la traseul ăla, dar momentan nu mă simt pregătită psihic. Probabil nu voi fi niciodată pentru un așa traseu.

Crucea Eroilor – Releul Coștila: 40 minute

Nici nu am plecat bine din zonă, că imediat norul s-a lăsat și mai vedeam asta:

Am urcat direct spre Releul Coștila, alegând să dăm piept cu o pantă ce-a stors orice putere mai aveam, în loc să urcăm spre Sfinx ca majoritatea celor ce se aflau acolo și unde era mai lejer. Noroc cu cele câteva raze de soare care mai răzbeau și minunatele floricele întâlnite, că am avut motiv de opriri dese.

Saxifraga pedemontana (cred, nu sunt sigură)

Ce ciorchine frumos, nu-i așa? Abia dacă-ți mai puteai dezlipi ochii de la el.

Clopoțel pitic de stâncă (Campanula cochlearifolia) Garofiță

De îndată ce am câștigat lupta cu panta, am ieșit pe plat. Până aproape de releu, am mers ca pe bulevard. Încă se vedea puțină ceață, deși erau semne clare de albăstrire a cerului. În scurt timp ne bucuram din nou de soare.

Aproape de Coștila am trecut pe lângă o turmă de oi, cu vreo 7-8 câini. Dintre toți, ăsta alb ca zăpada era cel mai prietenos. A stat la poze de parcă iubea să fie admirat. Ceilalți nu s-au apropiat, iar noi nici că am insistat, mai ales că am văzut că-s mulți, unii dintre ei destul de fioroși.
Pun pariu că și oițele alea două or fi ceva fotomodele în lumea lor, din moment ce au ridicat capetele la pozat de-ndată ce au mirosit aparatul. Celelalte, după cum bine vedeți nici nu s-au sinchisit să ne bage în seamă.

Releul Coștila – Vârful Omu: aproximativ 2 ore

Am plecat de la Coștila spre Vârful Omu, înspre care ne-am aruncat privirea și părea că durează juma de zi până ajungem, deși nu a fost deloc așa. Dacă până aici drumul ne-a fost cunoscut, de acum încolo am intrat pe un traseu nou. Abia așteptam, mai ales că încă eram super entuziasmată de întâlnirea cu florile de colț.

Acolo departe, în partea dreaptă se află cabana Omu. Imediat lăsăm Coștila în spate.

Pe drumul spre Omu, am dat de-un izvor, așa că există apă pe drum. Cu toate că am citit că nu e un izvor permanent, în funcție de câtă secetă a fost, deci foarte probabil să nu fie apă. Izvorul este undeva în peretele stâncos din imaginea de mai sus. Trebuie să urcați până lângă perete. Când am fost noi de exemplu, am stat o mie de ani să umplem sticlele, firul de apă era taaare subțire.

Drumul până la Omu e ușurel, pe final se urcă un pic mai insistent așa dar nu e nimic greu. Mi-a plăcut mult de tot poteca și ceea ce mai vedeam din când în când în dreapta.

Gălbenele de munte sau Iarba-Ciutei (Doronicum carpaticum)Coada șoricelului (Achillea oxyloba)

Mac galben de munte (Papaver alpinum)

Romaniță de munte (Anthemis carpatica)

Normal că am găsit și floricele și că m-am oprit la fiecare. Probabil cei pe care lângă treceam se minunau când ajungeau să treacă ei pe lângă noi, pentru că eu eram aia pe jos, pe lângă flori cu aparatul. Am remarcat că pierdem foarte mult timp cu pozele, dar nici nu-mi place să fiu ca la maraton, să nu am timp să văd, să îmi fixez peisaje în cap, să respir și să stau 5 minute fără să fac nimic. E pur și simplu magie pură ce se întâmplă în interiorul tău când te așezi pe marginea potecii și te lași pierdut în zare. 

Ajunși la Omu, ne-am despachetat și ne-am întins pe iarba verde, cu privirea spre Vârful Ocolit sau Bucura Dumbrava cum e marcat pe hărți. Este al doilea vârf ca înălțime din Bucegi (2503 m), însă ne-am mulțumit doar să-l privim. Nu e ca și cum ai câștiga ceva dacă te cocoți fix în vârf. Poate doar așa o chestie pentru ego că ai mai bifat un vârf. Departe de mine gândul ăsta, oricum.
De la stânga la dreapta: Coștila, Vf. Găvanu, Vf. Bucura Dumbrava

Am stat în iarbă până am simțit că adorm și că 5 minute în plus ar fi fatale, având în vedere că trebuie să mai și coborâm și că mai era ceva de mers. Nu am intrat în cabană, nu m-a interesat nimic de acolo, doar să stau și să mă topesc la soare. Bine, mă interesa mai tare să-mi usuc tricoul, ceea ce s-a și întâmplat. Ideea e că am stat mai bine de o oră acolo. Ne-am mai plimbat și un pic prin jur să vedem împrejurimile.

Vârful Omu – Piatra Arsă: 3 ore (+30 de minute pauză la Sfinx, de așteptare să plece turiștii)

Cu greu ne-am ridicat și am pornit la vale, pe același drum pe care și urcasem. Am mai găsit și câteva floricele pe care nu le observasem la urcare. Și nici nu mă mir că n-am făcut-o, pentru că sunt super super mici. Cred că și unghia mică de la mână e mai mare ca florile astea.

Gențiană (Lomatogonium carinthiacum) și Trifoi (Trifolium)stânga – Iarba șopârlelor (Polygonum viviparum)   dreapta – Gențiană, sau Fierea pământului (Gentiana utriculosa)

Am ales să coborâm pe la Sfinx, pe platou. De când am ieșit de pe porțiunea pe care și urcasem, până la Sfinx parcă a fost un calvar. Atât de anost drumul ăla și parcă nu se mai iveau odată în zare nici Babele, nici Sfinxul. Mi s-a părut atât de plictisitor, efectiv nu mai știam ce să fac. C. nu mă ajuta deloc, era și el la fel de plictisit ca mine. Poze nu mai aveam la ce face, de cântat .. probabil se dărâma Sfinxul dacă începeam, nimic nu putea face drumul mai interesant. Și sincer nici energie nu prea mai aveam. Așa că n-am făcut altceva decât să mergem în liniște.

Când am ajuns la Sfinx nu prea era deloc lume, era cam pe la apus și chiar mi-a părut super bine că de fiecare dată când am fost (adică de două ori cred) era un puhoi destul de insuportabil și absolut nicio poză nu ieșea decentă. Am așteptat după 2 persoane să se dea jos de unde se cățăraseră ca să pot face în sfârșit o poză ca alea pe care le-am tot văzut pe net. Cu Sfinxul fără oameni în jur adică. Asta parcă a mai salvat un pic drumul anost.

Înapoi până la mașină a fost parcă mai bine un pic, căci am alergat majoritatea drumului (nu știu de ce nu avusesem inspirația asta până acum). Cu toate astea drumul ăla pe platou o să mi se pară întotdeauna anost și lipsit de viață.

 

4 Comentarii

    1. Este o altă lumea acolo, una plină de liniște și frumos 🙂 Floare de colț… dacă știi cât mi-am dorit să o văd, tot vedeam știri cum că oamenii o culeg, chiar dacă e ocortită de lege și mă gândeam „uite mă, eu nu văd niciuna și ăștia adună buchete întregi!” A fost un vis împlinit 🙂 Mulțam de aprecieri 🙂

      Răspunde

Lasă un răspuns