Întâmplări

Când ești chior, deși ai ochii mari și larg deschiși

Când ești chior, deși ai ochii mari și larg deschiși

Articolul ăsta face parte din seria cum să ai o zi ratată. Doar că în ultima vreme parcă numa` din rateu în rateu merg, sau cel puțin așa am impresia. Deci – prin urmare – așadar, să vedeți cum fu treaba. Dacă scot capul pe geam și privesc în zare (încă îmi permit, nu-mi ingheață nasul) văd Piatra Craiului. Asta fix în față. Dacă strâmb oleacă capul (cacafonie acceptată de mine, deci n-are rost să-mi spuneți c-am făcut cacofonie) mai la un 45 de grade (apreciere total „a la mine”, adică probabil total eronată) așa spre stânga îmi face cu mâna Postăvaru. Dacă strâmb capul de tot, adică mă uit stânga total văd Tâmpa. Ba chiar văd și telecabina urcând/coborând. No bun. Da` în dreapta ce văd? Păi asta era și întrebarea mea, că habar nu am de geografie și nici orientarea-n spațiu nu mă ține prea bine.

Așa că m-am dus frumușel la tata gugăl și la o simplă căutare am găsit răspunsul: munții Perșani, cu al său pisc cel mai înalt Măgura Codlei, 1292 m. La alte căutări  am dat și de trasee. Și uite așa o zi întreagă am petrecut-o citind despre trasee, despre alte pățanii prin care au trecut alții care au fost și scris despre Măgura Codlei. Impresii, păreri și alte nebunii.

Și cum Codlea e la o aruncătură de băț de Brașov se putea să ratăm noi o drumeție faină, într-o zi faină? Nu, clar! Așa că în ultima zi din octombrie, pe la ora 12 fix ne parcăm într-o poiană faină, de la poalele muntelui, unde unii alergau, alții stăteau la un grătar, alții cu câinii, fiecare cu treaba lui.

Nu știu de ce teoretic în capul meu de acolo începeau traseele marcate cu triunghi, poate că de acolo era logic. Cert e că pe drum am fost tare cu capul în nori și nu am văzut absolut niciun indicator. Parcă nici nu eram prezentă. Dar măcar m-am liniștit la ideea că nici C. nu văzuse niciun indicator, deși cică șoferii ar trebui să fie atenți la drum.. La intrarea în poiana ne călăuzesc niște marcaje triunghi, dar ca prin minune dispar și ne lasă cu ochii în soare .. sau mai degrabă în pădure, căutând copaci marcați. Străbatem poiana, ținând drept drumul forestier, cu ochii în 7 direcții că poate s-o ivi vreun triunghi, până ajungem la pădure. Întrebăm un nene care la auzul întrebării părea mai în ceață ca noi și ne-a trântit cel mai fain răspuns, adică fix ăla care te scoate nevinovat „nu știu, îmi pare rău, dar eu nu sunt de aici”. Dăm de-un marcaj cu punct albastru, dar dați înapoi de ideea fixă de a merge pe triunghi ne face să nu-l băgăm în seamă. (Acum mă bucur că nu l-am ales).

Mai căutăm ce mai căutăm și după vreo oră ne lăsăm păgubași. Poate mai bine de o oră, căci ne-am întors la mașină pe la 2 fără. C. zice să ne întoarcem în oraș, poate or fi ceva indicatoare. Și supriză! La 300 m de  intrarea în poiană un ditamai stâlpul cu ditamai marcajele desenate pe el! Nu pe aici trecusem oare? Ba da! Cum am putut rata, nu am nici cea mai vagă idee. Eu îmi pierdusem toată răbdarea și deja era destul de târziu ca să mai plecăm pe traseu la aproape 2.

Ne-am resemnat la ideea că măcar am găsit traseul și că data viitoare intrăm în forță direct pe el. Ne-am întors frumușel acasă, am mâncat și-apoi am venit eu cu o idee fantastică de a salva ziua. Cu o seară înainte, pe facebook, într-un grup de fotografi văzusem o poză super faină, făcută la apus, la un lac. Și cum întrebasem unde-i lacul ăla așa fain și aflasem că e fix în Brașov, de ce să nu facem și noi poze șmechere la apus? Mai ales că lacul ăla era parcă din romanele de dragoste. Avea culori de toamnă, avea așa un aer idilic, un pod și niște lebede și totul parcă era din altă lume. Abia așteptam să ajung acolo.

Și am ajuns. După apus, dacă are vreo importanță. Teoretic ar fi avut, practic apusul din seara aia n-a fost mai deloc spectaculos, deci n-ar fi creat nimic interesant pe cer. Și-apoi era în direcția opusă podului, deci pod și apus nu se putea în aceeași poză. Adică nu din poziția în care voiam eu. Plin de oameni, plin de culori – triste, palide, nicidecum ce văzusem eu în poză. Căutam idilicul și zău dacă-l găseam. Ba chiar i-am compătimit pe brașoveni că nu știu ce-i ăla un parc adevărat. Ăsta mi s-a părut așa … sărac. Deși nu era chiar sărac, dar am rămas cu un gust amar.

Am plecat la mașină supărată foc, dezamăgită și dornică de a încheia mai repede ziua. Acasă m-am mai uitat o dată la fotografia care m-a făcut să vreau la lac și culmea, încă mi se părea genială. n-am să mai cred niciodată fotografiile, arată într-adevăr realitatea, dar una ușor cosmetizată.

Concluzia? Dacă pleci cu capu-n nori undeva, mai bine nu mai pleci. Nici măcar nu mi-a dat prin cap să ne aruncăm ochii pe hărți, deși le aveam pe telefon. Deci chiar nu știu de unde atâta gol la mansardă. A doua concluzie? Nu te avânta dacă nu cunoști traseul, timpii de parcurs, ceea ce mă bucur că n-am făcut-o! Era deja ora 2, ne-ar fi prins înserarea/ întunericul pe traseu și nu am fi fost pregătiți. Ar fi putut fi o zi și mai ratată dacă am fi decis să mergem când am găsit în cele din urmă marcajele.

8 Comentarii

  1. Citind începutul, m-am dus cu gândul la un banc cu Făt Frumos, nu ştiu dacă-l ştii, va trebui cenzurat dacă va trebui să-l scriu. Dar e haios tare 😀
    Eu iar spun că te admir pentru curaj. Eu n-aş pleca aşa… văleleu.

    Răspunde
        1. Aici la orientare nici eu nu stau bine deloc. Și-n plus de alta, mă împiedic și-n picioare, uneori rămân în spate parcă :)) (picioarele). A și câteodată cel mai nașpa e că îmi tremură. Depinde unde mă aflu :))
          Aștept aștept! Eu nu știu bancuri, doar îmi place să le citesc 😀

          Răspunde
      1. Deci:
        Peste şapte mări şi şapte ţări, dincolo de Pădurea de aramă, cea de argint şi de aur, dincolo de Împărăţia zmeilor, dincolo de Marea cea Mare, pe Insula Fericirii, unde dimineţile sunt liniştite şi zilele însorite, cântecele păsărilor măiestre îţi încântă inima şi auzul, iar nopţile pline de feerie te îndeamnă la dragoste şi visare, se află castelul lui Făt-Frumos.
        Într-o dimineaţă, acesta se trezeşte, deschide larg fereastra, priveşte în stânga, unde vede creasta înzăpezită a unui munte semeţ, priveşte în dreapta, unde zăreşte pădurea de brazi în culori fantastice, parcă aude susurul izvoarelor, priveşte în zare, trage aer în piept şi zice: băi, să-mi bag… ce departe stau!

        Răspunde

Lasă un răspuns