Întâmplări

Când zilele nu mai sunt ce sunt …

Când zilele nu mai sunt ce sunt …

Nu știu dacă știți senzația aia avută atunci când faci o faptă bună și apoi ceva miraculos se întâmplă și poți să juri că aia ți-e răsplata că ai făcut o faptă bună. Și de prea multă țopăială prin casă de bucurie ți se zdruncină ceva pe la mansardă și ai impresia că zilele săptămânii sunt exact alea care vrei tu să fie. Nu o știți? Nu-i bai, nici eu nu am cunoscut-o până ieri. Adică ieri am reușit să o descopăr. Pe senzație, zic. Ce s-a întâmplat ieri? Păi m-am trezit eu așa frumușel cu un gând măreț, anume acela de a vedea care-i provocarea zilei, de pe blogul lui Călin. Din cauză că am fost cu nervii la pământ din cauza SuperBlogului care mi-a mâncat tot timpul, am cam sărit peste ultimele două provocări din miercurea fără cuvinte.  De data asta am zis că nu e frumos ce fac și că să încep încă de dimineața să sap în arhiva din laptop după niște foto cât de cât decente. Am reușit să postez la o oră destul de târzie pozele și culmea, am mai și înscris articolul la Călin și nu am întâmpinat nicio problemă.

Și după toate eforturile mele supraomenești de a-mi aminti ce poze am și unde sunt fiecare, vine draga de Potecuță și-mi trântește un da’ știi că astăzi e joi?  Inițial am crezut că face mișto de mine, dar nu, era chiar joi și în calendar și în telefon, chiar și afară. Joi. Miercurea mea fără cuvinte a fost de fapt o joie cât se poate de joi. Așadar, dacă v-ați întrebat cumva de ce postează asta joia, miercurea fără cuvinte, să știți că am și o explicație. Întotdeauna există o explicație, nu?

Explicația duce în ziua de miercuri (aia adevărată, adică de nea Andrei), când juriul de la Farmec s-a îndurat de noi, concurenții SuperBlog și ne-a dat notele mai devreme de termen. Atenție! Urmează câteva rândulețe de auto-laudă! Ca la fiecare primire de note, o dată la câteva secunde (2-3) apăs f5 că doar doar ce mi-oi vedea și eu nota. Așa am făcut și de aceasta dată și se pare că am avut așa un noroc de 100 de puncte! Bucuria a fost și mai mare pentru că deși sunt la a treia participare este prima mea notă de 100. Nici când luam 10 la școală nu eram așa fericită și mândră. Moș Crăciunul meu mi-a adus prima notă de 100! Așa de frumoasă a fost ziua aia încât cred că am vrut s-o retrăiesc și joi.

Nu știu exact dacă suta aia a fost că a fost sau că era Sf. Andrei sau că făcusem o faptă bună, că doar am pomenit de asta la început. Promit că mă mai laud și cu fapta bună pe cât se poate de scurt și apoi închei că parcă m-am amețit și eu de atâtea miercuri și joi. De data asta, e vorba de marți. Marți fusei la piață și fix când părăseam localitatea în care se afla supermarketul, eu, una bucată șoferiță extrem de atentă la drum, depistez un ceva ce zburase de pe mașina din față, aflată în mișcare. Trag frumos pe dreapta și mă duc după acel ceva. Era un portofel. Cu două bucăți de buletin. Și alte chestii mai puțin importante. Cum n-am avut inspirația să și rețin numărul mașinii cu pricina și cum nici chef de căutat adrese nu prea aveam, am parcat frumușel în fața secției de poliție, că ei știu mai bine ce să facă. Ce-i drept, m-am simțit ciudățel olecuță, să stau față-n față cu un polițist și să-i povestesc cele întâmplate.

Deci, să recapitulăm: Joi (ieri), am postat miercurea fără cuvinte,  pentru că în capul meu chiar era miercuri, ziua în care am luat suta la Farmec, pentru că sunt sigură că oamenii care și-au recăpătat portofelul marți, au zis un dă Doamne, ăluia de mi l-a găsit!

 

 

18 Comentarii

Lasă un răspuns