D`ale sufletului

Cândva era o altfel de toamnă

Înăuntru… e o combinație ciudată între niște stări pe care nu le-am mai avut de multă vreme. E o luptă continuă între un eu vechi și un eu pe care abia îl cunosc, dar care nu-mi place. Cumva, nu mă recunosc. Nimic nu duce nicăieri, decât într-un gol și mai adânc în care mă afund tot mai rău. Între patru pereți străini, dar care totuși îmi cunosc lacrimile, mi-ascund singurătatea și durerile. Îi simt reci și parcă mă strâng în albul lor. Într-un oraș străin și rece m-ascund printre trecători. Tot un trecător mă simt și eu. Unul pierdut în gânduri, care alege să meargă cu un aparat la gât doar ca să uite de el. Alege să surprindă poveștile străzilor pavate doar ca să uite de povestea lui. Sau măcar, pentru câteva minute s-o treacă în planul doi.

Afară… e toamnă. E vremea degetelor gălbejite de la cojile de nuci, și-a pielii îmbâcsită de același miros de nucă abia decojită. Și ce frumos!  Oare câți mai curățăm nuci și le despielițăm miezul de pelicula aceea amară, fără teama că pentru câteva zile mâinile noastre vor arata murdare? Afară e toamnă și cad frunzele, pe care atunci când eram copii le adunam și le presam în cărți vechi. E toamnă și mie mi-e dor de strugurii culeși și de must și de mirosul care umplea toată curtea de la boabele de struguri strivite la zdrobitor cu multă trudă, căci atunci când prindea struguri cu codițele mai groase, se bloca și tare greu era să dai la manivelă. Peste mâna de copil îndată se așeza o mână de om mare și debloca zdrobitorul ca și când nimic nu fusese acolo.

În gospodării… deja bătrânii au cules porumbul, dar mă întreb câți dintre copiii de azi, au mai înotat în foile ce s-au strâns? Mi-aduc aminte cum plecam dimineața la câmp la cules de porumb, pe care-l aduceam acasă cu căruța, unde musai trebuia să stau în față, cu hățurile în mâini. Îl răsturnam grămadă în curte, apoi până seara toți ai mei plus alte rude sau vecini veneau, se strângeau pe scăunele în jurul mormanului și începeau să desfacă fiecare  știulete. Foilea le strângeau într-un loc, căci la final, venea cineva și le lua pentru animale. Dar până atunci, le întindeam în curte și-ncepeam să mă arunc în ele ca într-un bazin cu apă și ne jucam de parcă cine știe ce aveam. Acum, aș zice că erau doar niște foi de porumb probabil pline de gândăcei și urechelnițe, însă atunci nu ne păsa aspectul ăsta.

E toamnă și toamna se adună dovlecii și se scobesc, transformându-se în felinare. Pe cei mai frumoși, cei mai arătoși, ca să lumineze a copilărie ulițele bătrâne ale satului. E toamnă, și-ntr-un oraș străin și rece toamna nu mai are același miros pe care-l cunoșteam cândva și pe care-l caut iar și iar în fiecare priveliște, în fiecare colț de stradă. E toamnă, dar aici nu-și mai scutură vișinii frunzele și nici prunii, ci castanii și stejarii își aruncă fructele pe jos, printre pașii celor ce se pierd în frunzele arămii. Aici ulițele sunt străzi și străduțe și-i tare greu să mai simți pământul printre betoane.

E toamnă afară și-năuntru e tot o toamnă ploioasă și rece. Îmi pierd frunzele până când, într-o dimineață plină de ceață, mă voi pierde pe mine.

 

sursă foto: Pinterest

16 Comentarii

      1. Ba a mai rămas ceva frumos în suflet. Mirosul, gustul și amintirile copilăriei.
        Îmi place toamna ,dar nu-mi place starea care o dă, de prea profundă melancolie, sau mai rău.
        Indiferent de locul unde te afli, nu trebuie să te lași răpus în viața de dezamăgiri.
        Fiecare loc are frumusețea lui, și în viața trebuie să fie ceva pentru care merită să te ridici de jos atunci când viața îți mai dă o palmă.

        Răspunde
  1. Un articol atat de frumos si cuprinzator.
    Mi-am retrait copilaria in randurile tale, m-am regasit printre trecatorii de pe drum, am cules nuci si mi-am murdarit mainile, am alergat vesele prin panusile uscate de porumb copt.
    Imi este dor de tara, de amintirile colorate, de bucuria renascuta din simplitate si nu modernism.

    Multumesc ca mi-ai adus aminte!

    Răspunde
  2. Ce frumoase amintiri ai! Toamna la tara cu nuci despielitate și must! Și jocul de copil in foile depanusate de porumb, transmit o copilărie idilica. Și creștem și apar și necazuri. Toți trecem prin asta, mai mult sau mai puțin vizibil. Nu te lasa. Inca-i multă frumusețe. Nu știu cine mi-ar mai arata florile de munte, pe care nu le vad niciodat’ aici la șes, cu denumiri. Trebuie sa fii puternica. Multumesc! 🙂

    Răspunde
  3. Simt imboldul să parafrazez o zicere românească: amintire la amintire, cu bucurie. În sensul că astfel de rânduri le provoacă cititorilor ca mine alte nostalgii dulci, pe care ne place să le trezim la viață. Cum ar fi faptul că la noi, tot în perioada copilăriei, oala mare cu porumbul ce nu era încă matur fierbea mereu pe sobă, iar noi de îndestulam cu câte o bucată de „cucuruz” în lapte, în timp ce „desfăcam pănușiile”.

    Răspunde
  4. Călătorule, toate amintirile astea se strecoară în bagajele noastre şi, oricât de departe am merge, oricât de fin ar fi parfumul pe care l-am folosi, ele sunt cu noi să ne ţină de cald şi să ne lase să ne desfătăm cu miros de must, de gunoi ars în grădini, de mere puse-n pod. Şi cu aşa ceva în suflet nu vom fi niciodată singuri, nicăieri. Şi nici străini între străini.
    Ai multe de oferit, ai mult frumos în suflet. Cum ne-ai prezentat tu oraşul ăla străin, poate nu-l vede nici cineva născut acolo.
    Ia-te de mână, mergeţi la o plimbare, beţi o cafea, nu te lăsa aşa, nu eşti singură, da? 🙂

    Răspunde
      1. E ciudat cu presiunea atmosferică, punctul de rouă şi viteza vântului, se mai întâmplă să avem stări din astea 😀
        Draga mea, am glumit mai sus, dar nu minimalizez nimic. Te rog, te rog mult, dacă noi, cei de pe aici, putem face ceva, orice, doar strigă-ne. Şi ai încredere în tine, eşti o forţă 😉

        Răspunde

Lasă un răspuns