D`ale sufletului

Către tine, dragă toamnă!

Către tine, dragă toamnă!

Domniță dragă,

Te așteptam. Te așteptam cu teamă în suflet și dor de ruginiu. Un dor pe care abia aștept să-l acoperi cu diminețile tale răcoroase, cu raze de soare scăldate-n apusuri sălbatice, cu iz de must și prună și gutuie… Te așteptam cu nasul lipit de geam, știi tu, ca atunci când ne lipeam nasurile de florile de gheață ce decorau ferestrele iarna. Te priveam cum pășești înceată, timidă, parcă cugetând și întrebându-te dacă aici, cineva se gândește la tine, dacă se bucură de ai să vii.

Te așteptam să-mi bucuri apusurile. Întotdeauna mi-au plăcut mai mult apusurile tomnatice. Sunt mai pline de culori, mai vii, parcă toată culoarea din copaci, din flori, de pretutindeni se strânge acolo în acele minute în care secundarul bate pasul pe loc. Și parcă-ți vine să alergi către locurile unde razele atinge pământul, să te arunci în aer și să plutești spre culmi de foc.


Întind brațele și înc-aștept să mă cuprinzi cu picuri reci, cu apusuri calde, cu mii de tonuri de culori, cu nori grei și cenușii, cu-ntreaga ta fire, domniță dragă. Colorată, mohorâtă, atât de caldă sau poate rece, atât de capricioasă… Închid ochii și revăd bulevardul cu copaci goi, jeluind în noaptea înstelată, la poalele căreia se nasc siluetele unor iubiri tomnatice. Îmi tresare inima la auzul foșnetelor de frunze cuibărite sub tălpile trecătorilor prea grăbiți ca să te observe domniță cu părul în culori, cu trupul din veșmânt de frunze, cu păsări ce-și iau zborul de pe lungile-ți gene…

încă te-aștept, domniță dragă pe-același bulevard,

un călător.

6 Comentarii

Lasă un răspuns