D`ale sufletului

Ce am făcut când n-am mai scris

Ce am făcut când n-am mai scris

Am lipsit tare mult. O lună și câteva zile. Mi-ar fi plăcut să vin după această perioadă și să spun numai de bine. Nu e deloc așa. Am refuzat să mai aștern pe foaia virtuală ceea ce simt, să mai spun cuiva, să îmi mai exteriorizez apăsările, dorințele… Ce-i drept, la început mi-a fost extrem de ușor, dar după câteva zile parcă mă mâncau degetele. M-am reapucat de un joc pe care cândva îl jucam obsesiv. Am cunoscut acolo oameni noi, de unii m-am apropiat, de alții nu. Poate n-a fost bună deloc această apropiere, poate m-a departat prea rău de ceea ce sunt eu. Sau am fost. Poate … cine știe ce mai sunt eu? Câteodată mă uit în oglindă și-mi vine să o sparg. Am impresia că în ea locuiește un personaj care-mi seamănă, dar care nu e ca mine. Nu mai găsesc nimic frumos la mine. Nimic bun. Nici nu știu dacă am avut vreodată ceva special sau  asta mi-a plăcut mie să cred.

Am devenit un vagabond. Unul care-și mătură praful de stele. Ăla despre care credea odată că ar fi magic. Că există. Am colindat în fiecare noapte fiecare străduță pe care odat’ pășeam râzând cu gura până la urechi. Întuneric. Umbre. Canalizări gemând a plin. N-am mai găsit nicio urmă din mine. Parcă străzile nu mi-ar fi cunoscut niciodată pașii. Parcă nici n-aș fi existat.

Credeam că nemailăsându-mi gândurile să iasă, o să se înăbușe și vor dispărea în cele din urmă. N-a fost așa. Am ascultat fiecare urlet, am simțit fiecare durere a celor ce zac înlăuntrul meu. Parcă se pregătea un război. Al lor împotriva mea. Un suflet în descompunere. Da, asta sunt. De fapt, nici nu știu dacă nu cumva eu-rile din lăuntru nu l-au zdrențuit și aruncat deja. Câteodată am impresia că nu mi-e locul niciunde. Nu mai simt că aparțin nimănui …

Am lipsit tare mult și mi-a fost dor. Habar n-am despre ce voi scrie de acum încolo, nu mi-am făcut planuri. Nu m-am recreat, nu am râs, nu am fost pozitivă deloc, nu … Prea multe nu-uri. M-am refugiat în schimb în bucătărie. Numai așa m-am detașat de mine și am simțit arome. Fără alte gânduri. Fără presiuni. Fără frici și regrete. Doar culori. Gust. Fantezie. Și-mi place. Îmi place așa de mult că aprope că mă simt umană când sunt în bucătărie. Mă relaxează. E ciudat și plăcut în același timp. Îmi amintește de vremurile când făceam lucrurile cu maximă plăcere. Sper ca măcar acolo să mă mai regăsesc …

 

ps. Iartă-mă, Potecuță dragă, dar abia astăzi am deschis să fac curățenie prin mailuri … 🙂

6 Comentarii

Lasă un răspuns