Întâmplări

Ceva bun, ceva rău și-o laudă

Ceva bun, ceva rău și-o laudă

Știu că am lipsit, sper că mi-ați remarcat absența (!!!) și că v-a fost și dor de Călător prin viață. No, glumesc, la nimenea nu-i dor di mini  și știu asta, dar încă nu știu dacă e de bine sau de rău. Ca să-ți fie dor de cineva trebuie să-l iubești sau simpatizezi, nu? Și dacă ești simpatizat sau iubit ești predispus să dezamăgești, nu? Și ce-i mai nasol decât să citești în alți ochi  dezamăgire? Că nu ești așa, că nu ai ajuns așa, că nu ai așa, că nu, că nu … Să te uiți în oglindă și să vezi dezamăgirea de pe chip și din sclipirea ochilor, aia e mai nasol. Nu-i tocmai bună introducerea asta, dar așa s-o vrut, așa o las. Nu am vrut-o eu, ci ea s-a cerut. Așa că nu-mi spuneți că v-a fost dor de mine, că nu vreau asta. Nu, n-am fost plecată (doar cu capu’), nici nu m-am măritat și nici răpită n-am fost, ci doar plictisită și prinsă-n oale, mai bine zis în tăvi, că eu de partea asta m-am ocupat mai mult.

Sâmbătă a fost dedicată morților, dar și parastasului de 3 luni pentru unchi-miu, așa că am stat și-am bucătărit cu mama. Dar nu de asta vreau să-mi amintesc, ci de ziua de luni. Luni de dimineață m-am trezit cu gânduri mărețe. Să coc cojile pentru piersicuțe și 8 blaturi subțirele pentru un tort aniversar pentru ziua de miercuri. Așa că am cules și scris rețetele să le am în ochi și m-am pus pe treabă. Cred că tot entuziasmul meu s-a dus pe canalizare în momentul când am realizat că blaturile nu-mi ies și piersicile durează mai mult decât am crezut, adică vreo 4 ore. Noroc că am fost sef în bucătărie, adică singură acasă și că n-a văzut mama câte ouă i-am stricat :)). Cert e că la ora 2 eram leșinată, nervoasă și plânsă toată de supărare. Și cum o supărare nu vine singură, pe la 3 mă sună curierul. Îmi sosise pachetul cu niște cărți câștigate cu o fotografie. V-o arăt mai încolo, că tre’ să mă laud, stați liniștiți.

Nu cred că a mai durat jumătate de oră după ce-am despachetat cărțile, că s-a pus o durere  și o amețeală pe capul meu de n-am mai văzut decât butonul să sting cuptorul și patul. Am dormit până a venit mama, pe la 7, când m-a trezit să-mi descânte. :)) N-am mai pățit un rău ca ăla, cu tot tacâmul (înțelegeți voi) de vreo 10 ani, când mă apuca ba pe mine, ba pe soră-mea, cred că era molipsitor.  Cert e că s-au aliniat astrele, adică mama cu mamaie într-un descântat și tras pe mâini de simțeam că-mi mută oasele din loc. Într-o oră prinsesem viață, galbenul din obraji dispăruse și eu mă întrebam dacă poți să deochi un om pentru urâțenie :D. Adică, poți să zici ptiuuuu, da urât e ăsta și să-l deochi în același timp? Merge? Ce știți?

Așadar s-au dus și blaturile mele și am fost nevoită ca toată ziua de marți s-o petrec terminând și piersicuțele și tortul, pe care n-am să-l mai fac niciodată!!! Cum arăta bucătăria la final de zi, câte castroane mai aveam spălate și câte farfurii nu vă zic, dar și acum îmi vine să râd. Concluzia? Tortul nu a meritat atâta osteneală, dar de piersicuțe sunt extrem de mândră! Nu vi le arăt, că-s rea :)) Și acuuuum, fotografia cu care am câștigat 3 cărțulii:

Frank McCourt – Cenușa Angelei, Ed. Art
Ernest Cline – Ready Player One, Ed. Nemira
David Ebershoff – Daneza, Ed. Rao

books and coffe

 

11 Comentarii

Lasă un răspuns