D`ale sufletului

Cioburi

Cioburi

M-am gândit și răzgândit de multe ori, am decis să nu mai visez, apoi am spus că asta e o prostie, că din vise îmi hrănesc sufletul. Dar la ce bun? Visurile dor, le simt uneori cum îmi ard celulele, vin pe nepregătite, sădesc dorința și dispar. Unde se duc? Au o lume a lor?

 

Se mai duc și pe la alții să îi rănească? Apoi mai vin, cu alte semințe de dorință, le sădesc și pe alea și dispar iar…dar nu de tot, le mai simt uneori cum pândesc la colț de arteră, pregătite să sfarâme puțin câte puțin din mine.

Am fost probabil un copil mai aparte, am avut propria mea lume în care tânjeam după un Făt Frumos, care să-mi trimită scrisori, poezii, să știe ce vreau exact când vreau. Am citit cărți în care El lupta cu un Univers întreg ca să-i câștige iubirea Ei. În care se dădea peste cap ca totul să fie bine și apoi, după o nuntă de vis trăiau până la adânci bătrâneți. De ce realitatea e alta? De ce visăm la ceva ce nu există?

De ceva vreme parcă s-a pus praful pe sufletul meu. Simt o confuzie care îmi inunda venele. Îmi ascult inima și-o aud singură, bătând pe ritmuri triste balade demult uitate. Mă regăsesc după mulți ani în clapele pianului lui Yiruma în care mă scăldam de câte ori voiam să fug de mine. Astăzi resimt deznădejdea și singurătatea. Am impresia uneori că nu merit nimic din ceea ce îmi doresc, că visez doar ca să îmi fac rău. Astăzi îmi sunt străină și străin mi-e totul în jur. Parcă și vântul bate dintr-o direcție neștiută de busolă.

Acum nu mai simt frigul, pentru că frigul sunt eu, nu mă mai sperie întunericul, pentru că întuneric mi-e în suflet. De ce dor visurile? De ce se sfarâmă sufletul în cioburi de dorințe?

 

8 Comentarii

  1. Cu cât mai mult visezi, cu atât te îndepărtezi de perezent, de singura relitate pe care n-o poți trăi decât pentru ea însăți. Trcutul ste mort, viitorul nu există decât ca prezent și atunci nu-ți rămâne decît acest veșnic nou,,,ACUM.

    Răspunde

Lasă un răspuns