D`ale sufletului

Cu penița prin suflet

Cu penița prin suflet

Salut, străine,
Mă întreb câteodată dacă sunt bine. Nu, nu sunt. Dar am învățat să zâmbesc și atunci când îmi e sufletul mocirlit de toamna asta de afară ce pare că vrea să ne invadeze cu noroaiele ei. Fiecare zâmbet e dulce la început. Pentru că îmi ești. Apoi cumva, se scurg pe liniile fine tresăriri de gânduri că mâine n-ai să mai fi și totul devine dulce-amărui. E o durere continuă și agonizantă pe care dacă nu  o stăpânești te doboară. Iar eu … eu sunt prea mică în fața ei … Mi-e un dor nebun să nu-mi mai fie dor. Să-l las într-un sertar cu lacăt măcar o zi. Să-l uit, să mă uit cu totul, să mă pierd într-un pahar de lichior cu ciocolată, într-o carte bună și-n aroma de portocală a unei lumânări parfumate.

N-am să te mint și-am să recunosc că mi-a fost teamă de ploaie… să nu cumva să-mi ude trupul mirosind a tine. Purtam pe umeri parfumul tău de-atâtea zile și urma pașilor degetelor tale de-a lungul coloanei mele încă o mai simțeam. Am fost egoistă și n-am lăsat dușul să le spele. Nu m-am spălat decât de mine, pe tine te-am lăsat acolo, pe după ureche, știi tu, să-mi cânți și să-mi descânți de-amar..Nu voiam decât să aud siguranță. Să-mi propui să fugim în lume de tot ce-am avut și să o luăm de la capăt. Nu voiam decât să simt cum e să iubești fără nimic. Să lași nebunia să te conducă. Nu voiam să avem aici-uri diferite. -Ce faci? La mine plouă. -Bine, aici încă miroase a tine. E urât când nu ești, mă simt goală s-a oprit ploaia.  

Știi ce-am făcut astăzi străine? Am împachetat haine. Am găsit două tricouri de-ale tale și am plâns. Nu e de ajuns, nimic nu e de ajuns, nu vreau să trăiesc cu puțin. Nu vreau să fiu doar un refugiu, vreau să fiu acasă. Cel mai tare mă doare că peste tot mă lovesc de tine, deși tu ești la aici-ul tău. Perna încă îți poartă mirosul, la fel și patul. Șifonierul e și el plin cu lucruri lăsate, pentru altădată … E ca și cum ți-ar fi al dracu de foame și peste tot în casă te-ai lovi doar de ambalaje goale. Nimic de mâncat, nimic …

Ai râs când ți-am spus că de când ești la mine nu îmi mai sună telefonul. Ai râs și ai răspuns: trist,  pe când eu mă bucuram că nu mai e nevoie să sune un telefon ca să te aud, că nu mai e nevoie să-ți scriu ca să aflu ce faci. Ai râs… n-ai știut a-mi asculta liniștea.

Afară e-o toamnă mociloasă. În sobă ultimele fărâme de jăratic mocnesc a dor, arzând durerea. Petale de tufenici proaspăt culese îmi mângâie vârful degetelor. Aș fi vrut să fii tu în locul lor. Aș fi vrut să-mi spui că mă iubești …

 

Am să fiu bine,

am să fiu …

4 Comentarii

Lasă un răspuns