D`ale sufletului

Cum mi-am petrecut ultimele 5 zile

SONY DSCIeri, adăugam o nouă fotografie categoriei miercurea fără cuvinte. Tot ieri mă gândeam la cât de neputincioși și dependenți am fost de ajutorul cuiva. Câtă nevoie de dragoste am avut și de cât timp am beneficiat. Timpul cuiva. Am luat timp prețios din viața altora, fără niciun drept. Iar ei ni l-au acordat fără nicio plângere. Doar cu zâmbetul pe buze. Asta e dragoste, nu?

Mulți dintre voi ați văzut ieri ceva mititel și pufos pe deskotp-ul de acasă sau pe ecranul telefonului inteligent. Pentru mine însă, e ceva mai mult decât atât. E o experiență unică, pe care o voi ține minte de acum încolo. O responsabilitate enormă care mănâncă enorm de mult timp. Dar care aduce o satisfacție nemărginită. Grija că cineva are nevoie de tine te face să uiți că nu apuci să iei micul dejun sau că ai pierdut filmul de la opt jumate . Sentimentele sunt amestecate și noi.

Nu mă prea pricep la introduceri, dar sper că nu v-am pierdut. În fond au fost doar două paragrafe. În care n-am spus nimic. Ultimele 5 zile (6 cu asta, că sigur până scriu articolul ăsta se face seară) am avut parte de o experiență mișto, chiar dacă situația care a generat-o a fost una nu tocmai frumoasă. 18 puiuți de iepure au rămas orfani. Când am văzut că mamele lor mor pe rând, am știut că ceva trebuie făcut, pentru că unora nici măcar nu le dăduseră ochișorii. Așa se face că de sâmbătă, niște simpatici – unii mai grăsuni, dar alții niște slăbănogi, și-au făcut loc în inimile noastre.

Trăiască Tata Gugăl, că de la el am învățat cum să îi hrănim, cu ce fel de lapte și cât. Dacă acum 5 zile ne era frică să nu apăsăm prea mult pe pistonul seringii, ca să nu îi înecăm, acum parcă facem asta de-o viață.. Dacă atunci săreau într-un mod foarte haios pentru că nu știau a merge, acum zburdă de colo colo. Dacă atunci abia voiau să accepte seringa în gură, acum o caută și își plimbă căpșorul după ea. Atunci abia primeau o seringă de lapte, acum nu se mai satură decât cu 4-5. Alții cu 6. Nimeni nu mai face figuri și toți halesc de la prima încercare. Unii sunt așa drăgălași și atunci când mănâncă cuprind seringa cu lăbuțele, alții se șterg la gură cu limba și pe unii încă îi ia somnul cu „biberonul”-n gură.

Chiar dacă acum durează până la 1 oră jumate-2 (doar dimineața- când mă ocup singură, în rest în jur de-o oră) această misiune de a-i hrăni, noi tot cu voie bună și dăruire o facem. Atent, ca nu cumva să frigă laptele, dar nici rece să fie, încet sau mai alert – în ritmul fiecăruia, le oferim dragostea de care au nevoie. Ei sunt copiii noștri și sper să se facă cu toții mari.

SONY DSC

 

13 Comentarii

Lasă un răspuns