D`ale sufletului

Bătrânețea, haină grea …

Am crezut-o țâfnoasă când am salutat-o de nenumărate ori și mi-a răspuns așa, într-o doară, fără ca măcar să-și întoarcă corpul greu spre mine. Apoi am crezut că poate am făcut prea multă gălăgie sau că am deranjat-o cu ceva. Că poate nu-i place cum mă îmbrac, cum vorbesc, că poate are ceva cu generația tânără. Am încetat să mai caut răspunsul la întrebare și-am continuat s-o salut ori de câte ori o vedeam pierzându-și privirea prin sticla geamului. Aceeași privire pierdută în care vedeam un gol și-o neputință.

Am asemănat-o de multe ori cu vecina din sat, probabil din cauza constituției mai bărbătească a corpului. Sau poate din cauza faptului că se asemănau destul de mult la răspunsurile seci, lipsite de orice fărâmă de implicare.

Cumva am simțit nevoia să aflu mai multe despre ea. Așa cum simt nevoia să aflu mai multe despre oamenii în vârstă. Poveștile lor de viață le găsesc mult mai interesante prin prisma faptului că au trăit alte vremuri, pe care doar prin ochii lor le pot cunoaște. Iar unii dintre ei au trupurile așa firave, că nici n-ai zice că odată, demult, omul ăla dădea piept cu greutățile vieții. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Un soi de confesiune

Se pare că am devenit un om delăsător. Nu am reușit să mai scriu nimic în ultima vreme, deși zilnic am intrat pe blog și m-am gândit la el și la voi. Am citit postările voastre, chiar dacă nu am lăsat niciun semn. Am simțit din plin singurătatea și neputința de a exprima ceea ce simt. Am simțit nevoia de a urla toată durerea care s-a strâns în mine, însă am sfârșit înăbușind-o. Într-o zi am să clachez, simt și asta. Nici nu mai știu de când nu am mai scris. Mi-a lipsit. Am avut însă și zile bune. Vreo 4, ce-i drept. Și nu am avut niciun merit eu pentru asta. Au fost zile în care am intrat în contact cu natura, cu pădurea, cu florile și cu un om. Un singur om mărunt mi-a înseninat cerul și m-a încărcat de energie. Am să vă povestesc, promit.

Între timp am ajuns de urgență la dentist, de care am fugit vreo 4 luni, păcălind durerea cu tot felul de pastile și chestii băbești, de la cuișoare, la sticle cu apă ținută pe obraz sau la creme cu efect de înfierbânțeală. A fost groaznic, însă durerea pe care am simțit-o vreo săptămână  și care nu mai trecea cu nimic, când efectiv simțeam cum îmi bubuie capul cu tot cu ureche a fost și mai groaznică. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Scrie-mi și va fi altfel..

Dragă,

Ultima ta scrisoare se pare că n-am mai primit-o. Sau poate nu mi-ai răspuns? În fine. M-aș bucura să-mi spui că ești bine. Însă știu că nu e deloc așa. Nu ai fost niciodată mai rău ca acum. Niciodată. Te pot auzi cum numeri stelele noaptea, semn că nu poți dormi. Ți-ai dorit mereu să vezi stelele, așa-i? Înainte alegeai nopțile înstelate, mergeai pe câmp, te așezi pe mijlocul drumului și numărai. Mai ții minte, nu? Acum ești mai aproape de ele și totuși la fel de departe.

Și spune-mi … spune-mi de ce nu am mai auzit râsete la tine-n casă? De ce acum e așa liniște și rece și totul a devenit străin? M-aș bucura să aflu că totul e bine. Însă știu că nu e. Îți aud trupul cum tânjește după afecțiune. Pe obrajii reci acum își găsesc drum doar lacrimi. Nicio atingere, nicio mângâiere. Te văd, să știi. Oricât ai încerca să ascunzi asta, eu te cunosc. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Al nu știu câtelea jurnal.

Astăzi … mă simt singură. De fapt sunt puține zilele în care nu mă simt. Am început această prima propoziție de vreo cinci ori, de fiecare dată formulând altfel. Mi-e sufletul singur și încărcat. Aș fi vrut să nu fiu singură.  Mi-e pustie singurătatea și tot mai adâncă.  De fiecare dată cuvântul singur era prezent. Poate că s-a impregnat așa tare în mine acest cuvânt, că am devenit una cu el. Am ales să nu mai îmbogătesc cu nimic. Astăzi mă simt singură, e suficient. E trist, dar probabil că toți ne simțim singuri cândva. Mă întreb de ce. Noi suntem singuri în general. Avem gândurile noastre, simțămintele noastre, pe care le trăim singuri. Desigur, uneori le împărțim cu oamenii pe care-i credem alături nouă, însă nu putem împărți sută la sută nimic, niciodată. Întotdeauna va fi o parte numai a noastră. Și întotdeauna va fi o parte care va rămâne neînțeleasă de cei care ne sunt alături. Nu? Citește mai mult…

D`ale sufletului

Bătrânii mei …

Scriu și sterg. Și scriu din nou, doară n-oi șterge, însă parcă nimic nu exprimă ce anume vreau să zic. Niciodată nu-i ușor să scrii despre cineva la trecut. Sau poate că ar fi, dacă ai știi că poți scrie și la prezent.

Nu era decât o mână de om. Întotdeauna am crezut că trecuse atâta amar de vreme peste trupul acela plăpând, că poate din cauza asta era așa firavă, însă la fel era și-n tinerețea ei. O mână de om, trecut prin multe greutăți și suferințe. O mână de om pe care mă bucur din tot sufletul că am cunoscut-o și că mi-a marcat copilăria. O mână de om de care îmi e cel mai dor.

Născută-n vremurile cele mai vechi, prin 1922, într-un sat micuț, cu o soră geamănă care a murit la naștere, mamaie L. despre care am mai scris și aici, a fost un om de-a dreptul minunat. Chiar dacă mentalitatea de atunci era ca femeia să fie slugă la bărbat, ea a avut noroc de un om la fel de minunat. Poate că sufletul ei bun a atras un alt suflet bun. Tataie, pe care eu nu l-am cunoscut, căci aveam 10 zile când a murit, dar despre care am auzit numai lucuri bune și frumoase a fost un om excepțional.  Citește mai mult…

D`ale sufletului

Derdeluș. Acasă. Astăzi.

Astăzi … e un ieri puțin mai călduros. Același ieri dar cu un pic mai mult soare, aceeași goliciune în copacii amorțiți … Oameni triști, abia târându-și bătrânețile fac coadă în fața magazinului de unde o dubiță descarcă pâinea. Mă alătur lor și-i privesc cum dorul le macină privirile. Se uită pierduți, parcă străpungând realitatea. Le e gândul la copii, la nepoți, poate le ce să mai pună pe masă, poate la ultimii lei din buzunarele jerpelite… Sau poate se gândesc la cozile de altădată la care stăteau. Sunt îmbrăcați cu haine ponosite. Nu s-au mai ostenit să-și pună capotul cel cu toți nasturii și nerupt pe la buzunare sau șapca cu cozorocul neros, pentru că ce rost mai are? Cine-i mai „alege” pe ei? Citește mai mult…

D`ale sufletului

Printre freamăte și doruri

De jumătate de oră stau cu foaia asta albă în față și-ncerc să-ncep ceva. Aș fi vrut să fie despre tine, despre noi, dar adevărul e că mi-e teamă să mai scriu ceva despre tine. Ți-aș spune că mi-e dor. Mi-e al dracu de dor și câteodată parcă ceva în interior mă macină. Mi-e teamă că într-o zi va ajunge atât de adânc că voi trăi numai cu doruri. Dar cum să-ți spun că mi-e dor când eu am aruncat cu vorbe grele asupra ta?  Cum?

Ți-aș scrie, dar mi-e teamă să deschid acele amintiri. Citește mai mult…

D`ale sufletului

Ce a însemnat pentru mine depresia

Nu vorbește nimeni despre depresie, de parcă ar fi un cuvânt tabu. Când auzi că un om este în depresie primul gând probabil este că are prea mult timp liber și i s-a urcat la cap. Prostii, ar spune unii. Baliverne, ar spune mulți dintre cei pe care îi cunosc eu. Depresia nu este nici o joacă și nici o alegere. Este o stare care  se adâncește mai tare în suflet, în minte, în gânduri. Se cuibărește acolo, la poalele creierului tău și-l năucește.

Depresia pentru mine a înseamnat autoizolare. Atât de ceilalți, cât și de mine. M-am retras undeva într-un subsol al subconștientului și deși știam că trebuie să fac ceva să ies la suprafața, nu-mi găseam motivație. Au fost nopți în care nu am închis un ochi. Au fost zile în care nu coboram din pat. Zile în care îmi găseam falsa alinare în mâncare, în special în dulciuri. Citește mai mult…

D`ale sufletului

De-ar fi să vii …

De-ar fi să vii… aș crede că visez…  E mult de când tu ai plecat de lâng-a inimii bătaie, poate a fost vina mea, poate a ta… E întuneric pe strada mea și n-am curaj să înaintez. Orbecăi ca un orb cu pași mici de teamă să nu dau de vreo denivelare a asfaltului presărat și așa cu prea multe denivelări. Și sunt singură. Da, căci tu ca un laș te-ai retras și-ai fugit când știai că încep să vreau a vedea lumea prin alți ochi. 4 la număr. Poate nu-i o cifră tocmai frumoasă. Când veneam cu 4 acasă de la școală începea un adevărat dialog sau mai bine zis monolog din partea mamei.

Și totuși 4 e cifra ideală pentru mine. O cifră colțuroasă, deloc rotundă. Așa cum ești tu. Ai putea fi 4-ul meu. Ești la fel de colțuros. Mă doare câteodată când mă lovesc de colțurile tale și tu știi asta dar probabil îți place. Îți place să îmi auzi sufletul cum se vaită. Ca o mâță prinsă într-o cursă. Sau suntem 2 de 2. Grațioși dar împreună formăm un colțuros de 4.  Citește mai mult…

D`ale sufletului

De demult …

Am avut parte de o copilărie adevărată, o copilărie pe care nu o regret, în care am făcut prostii, m-am jucat, am profitat de fiecare clipă. Poate că nu am profitat pentru că așa am vrut eu, ci pentru că nu aveam alte alternative sau nu-mi stătea mintea mea de copil nebun la alte lucruri decât la joacă. Cui îi trebuia calculator când aveam câmpuri întregi de alergat, câmpuri cu lanuri de porumb din care șterpeleam „în gașcă” știuleți de porumb, pe care îi ascundeam în poală și-apoi fugeam cât ne țineau picioarele până jos, să nu ne vadă bătrânii, aproape de gârlă, printre lăstărișul neatins de mâna omului. Băieții se ocupau de făcutul focului  în timp ce noi, fetele, fugeam acasă să luăm și câțiva cartofi pentru copt. Tot pe modul hoțește ca nu cumva să ne vadă ai casei și să ne oprească la masă, ori să ne mai certe că „umblăm toată ziua flandura”. Citește mai mult…